Marea Britanie – Viaţa cotidiană şi politica

Dacă eşti un atent observator, nu ai cum să nu remarci unitatea în construcţie, aş numi-o eu, a cartierelor britanice şi, mai ales, englezeşti. Oricât te vei strădui, nu vei găsi într-un cartier decât foarte mici variaţii arhitectonice. Altfel spus, case identice care au diverşi proprietari. Case minunate, cu un etaj unde se află dormitoarele, cu un parter unde sunt localizate bucătăria, sufrageria, intrarea într-o modestă curte (ca suprafaţă, poate treizeci-patruzeci de metri pătraţi) care se face printr-un conservatory, o structură uşoară de tipul seră, cu geamuri termopan prin care se poate vedea în curte, dar şi cerul- atunci când plouă te simţi atât protejat cât şi în ploaie. Şi chiar eşti.


O explicaţie a acestei unităţi remarcabile atât de diferită faţă de anarhismul nostru arhitectural (fiecare îşi ridică o casă cum vrea, în funcţie de posibilităţile financiare, doar uneori fiind obligat să respecte un regim de construcţie în funcţie de zona oraşului- P+1 sau P+2, dar şi acest aspect poate fi „aranjat” pe la primării) am aflat-o la întoarcerea cu autobuzul din Cambridge când am observat cum la marginea unui orăşel se ridica un cartier nou. Casele erau identice şi alcătuiau parcă un cartier de şi din poveşti, aceleaşi cărămizi roşii, aceleaşi etaje, spaţii din faţă pentru parcări etc. Pentru că este dificil să ai resursele financiare pentru a te apuca de unul singur să-ţi ridici o casă, se apelează la astfel de dezvoltatori imobiliari care le închiriază. Probabil că nici ei nu obţin autorizaţiile de construcţie de la primării fără a avea un plan urbanistic bine pus la punct, care să respecte cu stricteţe anumite cerinţe.  Marea majoritate a acestor case nu au garduri în faţă, ceea ce nu poate decât să-l surprindă pe turistul sau muncitorul român. Cum adică să nu ai în jurul proprietăţii tale de jumătate sau un milion de lire un gard de cărămidă sau lemn de doi metri înălţime? Unii proprietari, din suburbiile bogate sau orăşelele ne-multiculturalizate chiar au storurile ori perdelele trase, lăsându-te să priveşti în interiorul casei. O dovadă de încredere în celălalt sau o naivitate fără măsură? Nu este vina trecătorului estic că englezul bogat este puţin voyeur. În unele seri puteam vedea familii servind cina într-un cadru foarte intim.

Mai vechea mea teorie privind câinii s-a reconfirmat şi pe tărâm britanic. Şi englezi au câini (de rasă) şi îi vezi prin parcuri plimbându-i în lesă, strângându-le dejecţiile în punguţe, însă, neavând garduri, te poţi plimba liniştit pe trotuare, fără a tresări la fiecare cinci metri cum o faci în România, o ţară asaltată de câini, în care din spatele fiecărui gard te aşteaptă o altă pereche de colţi măcar să te hămăie în voie. Cu cât sunt mi mulţi câini într-o ţară, cu atât nivelul de încredere în celălalt, în fiinţa umană de lângă tine, este mai scăzut. Noi ridicăm garduri, tragem sârmă ghimpată şi dăm drumul la 2-3 câini fioroşi, în timp ce englezii nu au garduri, nu au sârmă ghimpată iar câinii îi ţin prin casă.

Nu am stat neapărat să urmăresc actualitatea politică britanică, chiar dacă am observat cum pe la anumite geamuri se aflau afişe/pancarde cu mesajul „Votez cu Laburiştii” sau „Votez cu liberal-democraţii” (nu am observat niciunul cu conservatorii, dar sunt sigur că există, însă prin zonele astea mai „branşate”, pe unde am fost noi, este „natural” ca electoratul să fie mai „progresist”- stânga este mereu progresistă, iar dreapta retrogradă în mentalul occidental bine inseminat de Stalin) însă bomba săptămânii a fost aruncată de tov. Corbin, liderul Laburiştilor, care face parte din stânga stângii Laburiste. Nu numai la noi oamenii de stânga au o mare şi singură grijă: cum să-i taxeze pe cei bogaţi pentru a redistribui celor săraci (săracia britanică este relativă). Făcând asta, tov. Corbin speră să facă rost de o fabuloasă suma de 48 miliarde lire pe care s-o manevreze cum vrea el. Pe lângă această măsură care, după cum titrau unele ziare realiste, ar duce bugetul britanic la faliment, programul laburist prevede şi…naţionalizări în domeniul căilor ferate (care merg mult prea bine şi punctual), apei etc! Vorba aia, dacă vreţi să distrugeţi o ţară, daţi-o pe mâna oamenilor de stânga, ei ştiu s-o facă cel mai bine! Pe de altă parte, nu pot înţelege cum poate cineva să voteze pentru un personaj mai insipid şi lipsit de charismă precum Theresa May.

Discuţia cu Gerry, un englez autentic, din clasa muncitoare, care la 71 de ani continuă să muncească (de altfel am observat mai mulţi şoferi de autobuze cu părul alb care mai mult ca sigur săreau de vârsta de 70 de ani, unii amabili alţii răţoindu-se la mine pe vechea temă – cum de am tupeul să plătesc un bilet de 1,80 de lire cu o bancnotă de 10 lire, de ce nu am monede – la care tot timpul m-am uitat ca la felul paişpe, noi nu suntem obişnuiţi cu monede care să însemne ceva) chiar dacă este bolnav cu toate bolile posibile, a fost foarte relevantă pentru tendinţele unei bune părţi a electoratului britanic care şi-a şi spus cuvântul nu numai asupra destinului Marii Britanii, dar a pus pe jar vara trecută şi Bruxelles, îngrijorând toate capitalele europene, bucurând probabil doar Kremlinul. Gerry a votat pentru Brexit, iar argumentul său este că nu a votat neapărat împotriva celorlalţi europeni şi mai ales a esticilor pe care îi aprecia în mod deosebit („Muncesc de 50 de ani şi trebuie să recunosc că englezii nu mai muncesc cum o făceau odinioară, spre deosebire de est-europeni care acceptă orice muncă, oameni minunaţi”) ci împotriva „clicii de la Bruxelles” (ca şi cum britancii nu ar fi numit şi ei un comisar, nu ar trimite în Parlamentul European 60 de europarlamentari etc.). Mă întreb dacă şeful Comisiei ar fi fost un englez get-beget, ce ar fi inventat tabăra eurosceptică britanică  pentru a justifica ura faţă de Uniunea Europeană. Dibuind că are cu cine să vorbească geo-politică, m-a întrebat franc: „Nu crezi că în anul care vine o altă ţară va părăsi EU?” I-am răspuns sincer că nu cred. „Bine, o să vezi, pun pariu”, a plusat el. „Nu mai are cine să plece”, l-am asigurat eu, „olandezii au votat, francezii au votat. Să mai stea lumea şi la locurile ei, nu?

Mentalitatea lui, post-imperială, dar cu inflexiuni imperiale şi insulare, era totală şi este semnificativă pentru mulţi englezi autentici, sunt sigur. Nu toţi. Întrebat pe cine preferă între germani şi francezi, el a fost sincer: nu-i suportă nici pe unii nici pe alţii. Dar plecarea Scoţiei din UK? „Ducă-se, ne-am săturat să îi tot finanţăm!” Americanii? „Chiar dacă sora mea munceşte într-un spital american şi am fost pe acolo, este căsătorită cu un yancheu, nu-i suport. Ăştia sunt cei mai predispuşi să înceapă un război. Partea proastă este că, dacă o fac, ne bagă şi pe noi în rahat, nu avem cum să scăpăm.” Spre finalul scurtei noastre discuţii, Gerry m-a întrebat dacă rămân în Anglia, el fiind probabil obişnuit cu românii care vin să-şi caute un loc de muncă. L-am dezamăgit. „Dar când te întorci?” Din politeţe, doar eram la el acasă, nu i-am răspuns ceea ce aveam în guşă (nu mai vin niciodată aici, poate doar când leul va fi la paritate cu lira) ci doar că peste un an sau doi, aş vrea să văd şi Ţară Galilor. „Ce? Wales? Mai bine mergi în Cornwall sau Devon, avem acolo cele mai frumoase plaje din Marea Britanie.” “Mai frumoase decât cele din Scoţia?” l-am provocat eu din nou. „Da, şi ăia din nord au unele drăguţe… cum îi zice uneia…” „Banff, i-am răspuns,  B-A-N-F-F, i-am silabisit pentru a fi mai clar, am fost anul trecut acolo, are nisipul fin de parcă ar fi fost adus din Grecia.” „Crezi că zgârciţii aia care ne iau banii ar da vreo lira pe nisipul din Corfu? Mă îndoiesc.”

Şi o notă finală observaţiilor despre viaţă cotidiană: remarcabilă este educaţia oamenilor care se feresc să-şi arunce gunoiale în păduri, virogi, poieni, pe malul râurilor, la marginea drumurilor şi potecilor (doar pentru că nu te vede nimeni sau nu mai ai răbdare să le duci acasă). De aceea şi Anglia este o ţară curată. Iniţial, românul nu-şi dă seama de această „lipsă” – lipsa gunoaielor, dar, după câteva zile de normalitate, întoarcerea acasă, în republica ambalajelor şi dragostei doar declamative faţă de natură, el este izbit frontal de nepăsarea şi nesimţirea conaţionalilor lui.

Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.