Prima oară am fost cazat la Trieste pe 15 august 1997, când ne întorceam din Italia. Agenţia de turism ploieşteană ne rezervase camere la un mic hotel aflat pe creasta muntoasă care înconjoară şi protejează oraşul, la mare distanță de centrul istoric (pe care nici nu am apucat să-l vizităm, ajungând acolo seara). Însă spectacolul pirotehnic din port a fost fascinant, pentru lumea catolică Sfânta Maria (mare) fiind o sărbătoare mult mai importantă decât în lumea ortodoxă.
Trieste este şi un punct de tranzit sau un popas bine-venit, chiar dacă preţul cazărilor intermediare nu este deloc unul mic. Cu greu am găsit una pe la 120 de euro, într-un hotel amplasat lângă autostradă, într-un cartier mărginaş şi popular care făcea mai mulţi bani cu terasa, mereu plină seara, când locuitorii din zonă se strângeau pentru a bea o bere, a pierde nişte euro la păcănele sau a pune bilete la loteria italiană. Aici am băut şi prima bere italiană scumpă. Când am întrebat-o în engleză pe cea care servea la bar pe unde trebuie s-o luăm ca să ajungem în centru, mi-a răspuns în italiană (am asigurat-o că de înțeles, înţeleg, ca tot românu’ tupeist): „O luaţi la dreapta şi mergeţi, mergeţi tot înainte!!”
Trieste este poartă de intrare a Italiei, poarta estică, iar istoria sa explică foarte exact această afirmaţie. Orașul păstrează foarte mult din atmosfera Europei Centrale (a fost principalul port al austriecilor la orice mare, având în vedere că singura lor deschidere maritimă a fost Marea Adriatică) la care se adaugă efortul italienilor, după 1918, de a italieniza oraşul (a se vedea şi numele frumoasei pieţe centrale, care se deschide spectaculos către Marea Adriatică, Piazza dell’Unita d’Italia), acum aproape o enclavă în tărâmurile slave care îl împresoară.
Trieste, Dublin-ul din exil al lui James Joyce
Celebrul scriitor irlandez James Joyce a trăit aici, cu mici întreruperi, din 1904 până în 1915, iar statuia lui reprezintă unul din punctele importante ale oraşului (cel puţin pentru cunoscători).
Însă Triestele pe care l-a iubit James Joyce, multicultural şi multietnic, a dispărut în vâltoarea tulburelui secol trecut. Clădirile şi pescăruşii au rămas.
Plimbându-te prin zona lui centrală, observând şi canalul care intră bine spre centrul oraşului, ocolind Piazza, nu ai cum să nu observi că Trieste seamănă izbitor de mult, arhitectonic dar şi geografic, cel puţin partea lui centrală, cu Dublinul, ca şi cum Joyce s-a exilat din Dublin doar pentru a trăi într-un altfel de Dublin, tocmai pentru a scrie despre cel original şi unic.
James Joyce, expulzat de austrieci
În 1904 scârbit de viaţa din Dublin şi de Irlanda, Joyce s-a mutat cu proaspăta lui soţie, Nora la Zurich, sperând să predea limba engleză, însă a ajuns tocmai în micul port Pola, de pe coasta dalmată, parte a Imperiului Austro-Ungar (ca şi Trieste ), predându-le engleza ofiţerilor navali austro-ungari. În 1905 a fost nevoit să revină la Trieste pentru că austriecii descoperiseră o reţea de spionaj britanică şi au expulzat toţi străinii din port. Joyce încă era cetăţean britanic. Primul copil al cuplului, George/Giorgio s-a născut la Trieste, unde Joyce a reuşit să ocupe un post de profesor la o şcoală. Mai mult, l-a adus aici şi pe fratele său cel mai apropiat, Stanislaus. Natura irlandeză fiind destul de instabilă, Joyce s-a plictist de viaţa din Trieste şi, la sfârşitul lui 1906, a plecat la Roma, unde găsise o slujbă de funcţionar la o bancă. Nici Roma nu i-a fost deloc pe plac (iar în Ulysses sunt câteva fragmente strecurate în care face aluzie la aceste sentimente de antipatie pe care Joyce le-a nutrit atât faţă de Roma modernă, cât şi faţă de întregul Imperiu Roman: „– Staţi un moment, spuse profesorul Mac Hugh ridicând în aer două gheare liniştite. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de cuvinte, de sunetul vorbelor. Ne gândim la Roma imperială, imperioasă, imperativă.
– Ce-a fost civilizaţia lor? Vastă, recunosc; însă josnică. Cloace: haznale. Evreii în pustie şi pe vârful muntelui au spus: Este bine să fim aici. Să înălțăm un altar lui Iehova. Romanul, ca şi englezul care vine pe urmele sale, a adus pe fiecare ţărm pe care a pus piciorul (pe ţărmul nostru nu şi l-a pus niciodată) doar obsesia lui de cloacă. Privea în jurul lui înfăşurat în togă şi zicea: Este bine să fim aici. Să contruim un water-closet.”)
James Joye, un afacerist ratat?
Întorcându-se în 1907 la Trieste, în Austro-Ungaria, Joyce, scârbit, chiar ar fi spus clasei unde preda că ” Roma antică mi se pare un cimitir. Miasmele superbei panorame de lângă palatul regal: flori pentru morţi, ruine, oase şi schelete.”
În acelaşi an şi tot la Trieste s-a născut al doilea copil al cuplului, Lucia. În tot acest timp, până în 1914, Joyce, oricât a lăsat să se înţeleagă că dispreţuia Dublinul, s-a întors regulat pentru scurte intervale de timp, rezolvând diverse probleme familiale, ba chiar reprezentând câţiva oameni de afaceri din Trieste care doreau să investească în Dublin. De asemenea, tot în perioada petrecută la Trieste, pe Joyce, care a dus tot timpul o acută lipsă de bani, îl bătea gândul să importe din Irlanda stofă irlandeză (tweed) şi s-o vândă aici. Interesant este şi că ambele oraşe, Trieste şi Dublin, şi-au schimbat între timp apartenenţa politică, Dublinul nu mai este englez, iar Trieste nu mai este austro-ungar. Tot în Trieste i-au apărut primele simptome ale gravelor probleme oculare pe care Joyce le-a avut tot restul vieţii. După izbucnirea Primului Război Mondial, Joyce a rămas în Trieste, mutându-și familia la Zurich, la adăpost, abia în 1915.
Ocupat de partizanii lui Tito
Trieste a revenit Italiei după Primul Război Mondial, în ciuda complexului mixaj etnic (în unele zone slovenii erau majoritari, în altele – italienii şi, în acelaşi timp, existau minorităţi consistente de germanofoni) iar în timpul celui de al Doilea Război Mondial a cunoscut dispute mult mai aprinse decât în 1914-1918. După ce Italia a cerut armistiţiu în 1943, oraşul a fost ocupat de trupele germane care, teoretic, l-au anexat Republicii Sociale (sau Republica de la Salo), pe care Hitler i-a pus-o la dispoziţie lui Mussolini, scăpat de la moarte de trupele speciale germane. În 1945 Trieste a fost ocupat timp de 40 de zile de trupele de partizani comunişti ai lui Tito care au dezlănţuit teroarea specifică bolşevicilor (Tito încă nu era rebel), nu numai împotriva colaboratorilor regimului fascist, dar şi altor elemente „reacţionare” în buna i-logică a comuniştilor.
Oraşul şi împrejurimile lui au fost împărţite în două, partea de nord-vest fiind administrată de anglo-americani iar partea de sud-est de iugoslavi.Acest aranjament în pura logică a războiului rece a funcţionat până în 1947 când Trieste a fost declarat oraş-liber sub protecţia Naţiunilor Unite. În 1954, oraşul propriu-zis a fost lăsat în administrare italienilor, în timp ce zona iugoslavă a fost inclusă în republicile federale Slovenia şi Croaţia. De altfel, rămâi suprins cât de repede treci pe autostradă din Slovenia în Italia şi aproape direct în Trieste. În Trieste ar locui şi o importantă comunitate românească formată din 2.000 de oameni (populaţia totală a oraşului s-ar ridică undeva la 200.000 de oameni). Românii sunt depăşiţi doar de sârbi. Centrul lui este extrem de cochet şi păstreză stilul germanic, având în vedere că austriecii l-au construit solid, să dureze.
Triestina, povestea copiată la indigo a… Petrolului Ploiești
Chiar dacă Trieste nu are cum să concureze cu vecina şi mult mai galonată Veneţie, totuşi oraşul trepidează de viaţă, fiind un port important şi poarta de intrare în Italia pentru nenumăratele tiruri venind din România, ceea ce dovedeşte un comerţ foarte intens între cele două ţări. Unul din ziarele locale se numeşte Il Piccolo! În plus, clubul de fotbal Triestina (Unione Triestina 2012 Società Sportivă Dilettantistica) încearcă să-şi revină după ce în 2012 intrase în faliment. Vechiul club (care a jucat în prima liga italiană între 1929-56, ajungând chiar pe locul 2 la un moment dat, când titlul a fost adjudecat de AC Torino) a fost desfiinţat, apărând un club nou, care a trebuit s-o ia de la capăt, acum jucând doar în Liga a 4-a italiană. Pentru traumatizaţii fanii ploieşteni şi nu numai, o experienţă care sună foarte cunoscut ! Echipa de baschet pare a fi, însă, de un alt calibru, jucând în prima ligă italiană de ani buni.