Colegul nostru, scriitorul Codruț CONSTANTINESCU, vă invită din nou la lectură.
Motto: “De asemenea, munții cereau tărie de caracter de la cei care îi urcau”[1] –
Robert Macfarlane
În vara anului 1995, pentru a-mi mai diminua stresul resimțit de celebra admitere la Facultate de Drept (care părea capitală), tata a organizat o expediție alpină în zona Munților Pietrei Craiului. După o noapte groaznic petrecută la cort (nu am putut dormi pentru că în valea unde campam au răsunat manelele până târziu în noapte, căci tribul pantofarilor urbani se deplasase în natură pentru a o distruge nu numai fonic ci și olfactiv) am început ascensiunea spre creasta Pietrei Craiului. Planul era simplu- urma să parcurgem întreaga creastă și să coborâm pe la Cabana Curmătura, iar părinții mei ar fi trebuit să ne aștepte la Fântâna lui Botorog, pentru a ne prelua și întoarce acasă, în Oltcitul nostru bej. Probabil că dacă aceasta s-ar fi întâmplat nu mi-aș mai aduce aminte de această adevărată aventură. Amintirile ascensiunii extrem de dificile îmi sunt neclare și s-au pierdut în negura timpului. Totuși au trecut aproape trei decenii de atunci. Aveam 18 ani, eram în formă fizică. Am suferit teribil de sete pe creastă, pentru că nu ne luasem decât o sticlă cu apă de doi litri. O fotografie a mai rămas în arhiva foto, care îl reprezintă pe autor adolescent, cu plete, niște ochelari cu ramă neagră, groasă de o jumătate de centimetru, cu o cămașă în carouri, bermude confecționate dintr-o fostă pereche de blugi și care cocoțat pe o stâncă, exhibă cu multă mândrie un cuțit vânătoresc adus din Franța. Cert este că am ajuns destul de târziu la Fântâna lui Botorog, complet epuizați, doar pentru a constata că nu ne aștepta nimeni. Nu aveam nici măcar un apel pierdut sau vreun mesaj (de la tata), din simplul motiv că nu aveam telefoane mobile. Sfârșiți de oboseală și flămânzi (însetați nu mai eram pentru că ne potolisem setea cu apa rece a izvorului captat la fântână) am ajuns la Zărnești, de unde am luat ultimul tren personal către Brașov. De aici am coborât la Câmpina cu un accelerat care mergea la București. Am ajuns acasă dimineața. Intrat în casă, tata mi-a spus că Oltcitul capricios se defectase iremediabil. Dacă nici el nu reușise să-l repare, era clar că situația fusese extrem de gravă. A două zi a plecat în zona naufragiului cu o mașină de tractare, pentru a recupera mașina. Mă întreb acum, scrutând în timp, ce o fi fost în sufletul lui, forțat să ne abandoneze în necunoscut, pierdut prin munții și văi. Am mai avut câteva tentative de a ajunge în Piatra Craiului, ultima, aproape ratată, a avut loc anul trecut când am încercat ascensiunea de pe versantul vestic, dinspre Cabana Plaiul Foii. Am ajuns la Refugiul Diana, am trecut prin Brâna Caprelor, am escaladat ca niște alpiniști o ravenă calcaroasă însă când am ajuns în final pe creastă a început să tune înfiorător. După al treilea fulger am abandonat expediția și am coborât, plouați și rupți de oboseală. Fuga nu este rușinoasă dacă previne o tragedie. Gestul avea să se dovedească înțelept, după cum se va vedea mai departe. O frumoasă duminică de octombrie avea să ne stârnească noi ambiții. Trebuia să revedem Piatra Craiului. Reîntâlnire care mi-a provocat dileme mai ample, mai profunde.
Pe panoul explicativ de la intrarea în complexul Cabanei Curmătura era trecut și anul înființării ei, 1937, de către organizația SKV, care ar fi administrat-o până în 1945, când a fost confiscată, SKV fiind considerată organizație „fascistă”. Spre marea mea rușine nu știam nimic-nimic despre SKV dar o rapidă muncă de documentare mi-a adus în față excelentul volum „SKV. 140 de ani de drumeție” de Marcel Șofariu (Editura Foton, Brașov, 2020) de unde am aflat o mulțime de informații extrem de interesante despre implicarea minorității sase în dezvoltarea temeinică, germanică, aș spune, a unui adevărat sistem montagnard în Carpați dar și despre construcția infrastructurii necesare drumețiilor alpine. Siebenbürgischer Karpatenverein s-a înființat în noiembrie 1880 la Sibiu. „Scopul principal al SKV a fost promovarea drumeției iar amenajarea de poteci și case de adăpost a apărut că o necesitate pentru îndeplinirea lui. Cât despre drumețiile la oarecare distanță de domiciliu la vremea aceea – erau adevărate ”expediții”. (pag. 14) În 1945 întregul inventar al SKV a fost naționalizat de statul român, parte a prigoanei la care a fost supusă minoritatea sasă după 23 august 1944 „Lichidarea și preluarea a fost realizată de către comisii trimise pe teren care au întocmit inventare foarte amănunțite (până la nivel de tacâmuri și cearceafuri complet deteriorate). Au fost astfel preluate în bună stare, în funcțiune și cu tot inventarul 17 cabane cu 1.230 de locuri de cazare, având o vechime medie de 13 ani: Hohenheim/Ruia din Poiana Brașov, Păltiniș, Postăvaru, Curmătura, Negoiu, Bâlea Lac, Bâlea Cascadă, Valea Sâmbetei, Urlea, Colibița, Șurian, Naia, Parâng, Bolboci, Vârfu cu Dor, Diham și Mălăieșți.” În câteva din aceste cabane m-am cazat de-a lungul timpului, fără să am habar de întemeietorii lor. Este limpede că originea acestor cabane este trecută sub tăcere în „Ghidul cabanelor” (Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, 1968) care oferea totuși câteva informații interesante despre Curmătura anilor 1960-70. Avea o capacitate de 60 de locuri, în camere cu 2-6 paturi și dormitoare comune cu paturi și priciuri (2 clădiri) bufet și restaurant-cantină cu autoservire permanent (!). Cărticica, departe de a fi perimată (e drept, că traseele și cabanele au rămas în mare măsură neschimbate), mă face să mă întreb dacă există un ghid nou, cu toate cabanele și traseele din România, editat după 1989 sau 2000. Nu știu de ce dar mă îndoiesc. Au fost tipărite hărți noi, asta da, le am.
După aceste explicații istorice revin la drumeția în sine. Ne-am așezat la una din mesele din lemn din curtea care înconjoară cabana. Cu greu am găsit una liberă, dar era explicabil, vremea era superbă, numai bună pentru drumeții, mai ambițioase sau doar de plăcere. Am intrat în interiorul cabanei. Turiștii erau rugați să-și lase bețele de trekking afară. Eu nu am așa ceva chiar dacă am înțeles că te-ar ajută. Nu știu cum. Prefer să am mâinile libere, să mă pot agață de colți și vegetație precum o capră neagră. La ce noroc am, mi-aș înfige din greșeală vârful ascuți în laba piciorului. În hol, un mic indicator te direcționa către stânga, unde se află Curmătura Shopping City. Simpatic. Interiorul cabanei era frumos decorat cu tot felul de obiecte cu specific montan, de la schiuri vechi, de lemn, la cărți, așezate într-un raft. O coadă apreciabilă se formase la tejgheaua deschisă, unde un bărbat între două vârste (cabanierul) servea clientela. Ce noroc, trecuse cu puțin peste ora 12, când se putea servi prânzul. Aveam de ales între o ciorbiță cu legume sau una de vacuță. După un sfert de ora de așteptare, am ales a două variantă. Cu ardei usturat, smântână și doar două felii de pâine. O cafea pentru Corina. Nota de plată, de numai 38 de lei a fost stabilită de cabanier după ce a butonat un mic calculator old style. Alți turiști se distrau citind mesajele răvașelor din plăcintele de mere. Două oale imense fierbeau pe sobă iar un copil de nici doi ani dădea de furcă cabanierului și soției sale. Nu am putut stabili dacă era băiat sau față dar avea niște trăsături incredibil de ariene. Uitasme că ne aflam într-o zona în care până cum 4-5 decenii trăia o numeroasă comunitate săsească. Ce părinte în vârstă, mi-am zis, dar la deficitul nostru demografic, orice copil, la orice vârstă este bine-venit.
Altitudinea vârfului Turnul Pietrei Craiului (1904 metri) nu este deloc impresionantă dacă privește doar cifrele goale. Glumeam, sorbind din berea pe care am cărat-o în rucsac, premiul suprem pe care de regulă mi-l ofer după un urcuș susținut- Ce-ar fi să schimb cifra 1 în 2? Aș avea cu ce să mă mândresc, cu toate că cei mai mulți români nici nu și ar da seama că în România nu avem un vârf cu asemenea înălțime. Dar noblețea muntelui constă tocmai în asta- nu trebuie să dovedești nimănui nimic. Este suficient că ți-o dovedești ție. Atât timp cât timp reziști unei drumeții de montane de 15-20 de kilometri, chiar din două în două luni, nu ești bătrân în ciuda febrei musculare care te încearcă toată săptămâna. Muntele amână îmbătrânirea? Face ceea ce nici măcar miracolele Anei Aslan nu au reușit?
Fapte diverse. În Poiana Zănoaga am depășit un grup de turiști-familiști, plecați în drumeția de toamnă cu copiii, ceea ce este lăudabil. Se sădește copiilor dragostea pentru munte. O fetiță, aflată la câțiva metri de tatăl său, l-a apostrofat indignată „Ți-am zis să ne luăm încărcătorul, de ce nu am luat încărcătorul?” Bărbatul de vârsta mea (un alt tătic matur), zâmbind, i-a răspuns „Și unde ai vrea să băgam încărcătorul?”. În față se vedea creasta Pietrei Craiului iar în spate, printre nori, Bucegii. Plecând de la Cabană Curmătura, încadrându-ne pe traseul către vârf, am observat cum ne urmăreau ochii verzi un mic monstru blănos portocaliu- pisica sălbatică de Piatra Craiului. Mediul alpin este dominat zdrobitor de specia canină, sub diverse forme și rase (numai la cabană hămăiau într-o doară, nu foarte convinși, patru-cinci dulăi, care luați împreună, cântăreau peste cincizeci de kilograme, pe puțin) există și un ciobănesc carpatin însă niciodată nu am dat de un motan…montan. Extrem de dezinvolt. Se știe că pisicile simt imediat dacă omul din față iubește pisicile. Motanul sălbatic de Piatra Craiului s-a apropiat de noi, s-a gudurat și lăsat pozat ca o adevărată vedetă. Versatilul patron al versantului, felina crevasei, ne-a bine-cuvântat ascensiunea și ne-a mieunat sofisticat A bien-tôt!
Text: Codruț CONSTANTINESCU
Foto: Corina CONSTANTINESCU
[1] Munții din minte. Istoria unei fascinații, Editura Polirom, Iași, 2022, pag. 116