La o primă impresie, după două zile, Londra este vitrina absolută a ceea ce englezii au avut de oferit lumii. O capitală imperială prin definiţie, imensă, bine articulată, rigidă, care impune prin clădirile sale istorice, prin nenumăratele monumente care aduc aminte trecătorului de istoria sa de cuceriri, izbânzi, lupte, omagiindu-i, vrând nevrând (pentru că generaţiile anterioare nu bănuiau că va veni o vreme când corectitudinea politică îi va pune pe toţi pe picioar de egalitate dacă nu chiar mai mult de atât) pe nenumăraţii oameni care au reuşit să transforme un regat insular mai degrabă modest la nivel european, în prima putere mondială. Iar aceasta nu s-a petrecut folosind doar puterea militară brută (în ajunul Primului Război Mondial britanicii aveau o armată de sub 300.000 de militari profesionişti care era mai mult decât modestă faţă de milioanele de soldaţi ai Franţei, Germaniei sau Imperiului Ţarist) ci şi comerţul, cultura şi puterea de atracţie a modului britanic de viaţă.
Nu trebuie lepădată nici onestitatea administraţiilor britanice din lume (mai puţin corupte decât altele) chiar dacă orice imperiu se realizează şi păstrează folosind şi forţa brută, nu este o întreprindere idilică şi dezinteresată. Multiculturalismul acestui fost imperiu este reprodus acum fidel în Londra, unde poţi găsi zeci dacă nu chiar sute de naţionalităţi. Iar românii sunt şi ei destul de bine reprezentaţi chiar dacă România, de bine de rău, s-a confruntat de-a lungul istoriei ei învoluburate cu alte imperii mult mai rapace şi corupte. Orice imperiu se realizează printr-o combinaţie subtilă de forţă, inteligenţă, cruzime şi putere de convingere. Şi ipocrizie. Iar Imperiul Britanic, în ciuda cocktailului folosit, nu a fost cel mai diabolic pe care l-a cunoscut istoria, poate şi pentru că nu a fost excesiv de ideologizat (englezii nu au fost niciodată). A avut evident o adevărată filosofie politică ( a duce civilizaţia europeană în cele mai îndepărtate locuri, „a civiliza”) dar, din perspectiva evoluţiilor fostelor colonii britanice, putem trage destul de uşor concluzia că britanicii (pentru că şi scoţienii, galezii şi irlandezii au avut partea lor din aventura colonială britanică) nu au fost deloc cei mai proşti şi cruzi administratori, majoritatea regimurilor autohtone întrecând cu mult bilanţul sângeros înregistrat de colonişti, de multe ori lăsând în urmă nimic altceva decât mormane de cadavre. De aceea şi puterea de atracţie a Londrei pentru mulţi oameni care au ales să-şi ducă viaţa în metropolă colonială: decât să primeşti o macheta în cap sau să fii aruncat în aer de o mină, mai bine umil şofer de double-dekker pe străzile Londrei.
Este adevărat: ai avea nevoie de o săptămână întreagă numai pentru a descoperi şi vizita toate atracţiile turistice din Londra (alături de un buget pe măsură) şi trei-patru zile atât pentru Oxford cât şi pentru Cambridge. Cum turistul român grăbit şi obişnuit nu prea are cum să-şi permită două săptămâni în aceste trei destinații esenţiale pentru a înţelege spiritual englez, orice oră smulsă constrângerilor financiare trebuie folosită din plin. Voi recomanda doar câteva puncte de atracţie care merită vizitate.
La Londra trebuie neapărat să te sui pe HMS Belfast (construit în docurile şantierului naval din capitala nord-irlandeză, lansat la apă tocmai de Saint Patrick Day din anul 1938!), un crucişător uşor britanic din al Doilea Război Mondial, transformat în muzeu şi ancorat pe cheiul Tamisei, destul de aproape de celebrele London Bridge, chiar dacă biletul de intrare” (adică de accedere pe punte, traversând o pasarelă) nu este deloc ieftin (16 lire)- dar ce este ieftin pentru un turist român în Anglia, până la urmă? Nava a luat parte la mai multe bătălii navale, făcând parte din perdeaua de protecţie năvală britanică pentru convoaiele de cargouri care luau drumul Nordului îngheţat, pentru a transporta material militar şi nu numai Uniunii Sovietice. Toate aceste convoaie treceau prin dreptul Norvegiei ocupate de Germania nazistă, fiind intens atacate atât din aer cât şi de submarinele germane. Pierderile britanice au fost substanţiale. HMS Belfast a luat parte şi la scufundarea cuirasatului german Scharnhorst în decembrie 1943, Belfast făcând parte dintr-o escadră a Royal Navy având drept navă amiral pe Duke of York, care a deschis focul asupra navei germane de la o distanţă de aproape 11 km. Radarul şi motoarele lui Scarnhorst fiind afectate, celelalte nave britanice au deschis un foc necruţător asupra celei germane reuşind să o scufunde (din echipajul de 1968 de marinari doar 36 au fost salvaţi din apele îngheţate de către navele britanice, fiind luaţi prizonieri). În iunie 1944, Belfast a luat parte şi la debarcarea Aliaţilor din Normandia, fiind prima navă britanică ce a declanşat barajul de artilerie asupra apărării germane, pentru a pregăti valurile de infanterişti. În iunie 1945 crucişătorul britanic a fost trimis spre teatrul de operaţiuni asiatic aflat în ultimele spasme, britanicii fiind direct interesaţi să participe la înfrângerea Japoniei, cea care îi umilise în primele faze ale războiului (celebră fiind capitularea Singaporelui, considerat inexpugnabil de englezi). Belfast a ajuns în Asia când războiul era deja terminat. A luat parte şi la Războiul din Coreea în perioada 1950-52, iar în 1963 a fost scos din serviciul activ al Flotei Regale.
Peste patru ani a apărut un comitet de iniţiativă care a militat pentru transformarea navei într-un muzeu, împiedicând trimiterea ei la fier vechi, bucată cu bucată, cum se plănuia. În 1971 comitetul s-a tranformat într-un atât de britanic Trust (Fundaţie). În 1978 nava a devenit secţie a Muzeului Imperial al Războiului, primind în fiecare an aproximativ un sfert de milion de vizitatori. Iar spectacolul pe care-l oferă merită fiecare liră, având în vedere că poţi observa o navă de război adevărată, poţi atinge turelele şi obuzele uriaşe pe care tunurile crucişătorului le puteau expedia la zece kilometri. În plus, filmuleţe documentare rulează fără încetare, fiind proiectate în interiorul turelelor. Un monstru marin care, din ce am înţeles, ar fi perfect operaţional dacă, prin absurd, Marina Regală Britanică ar rămâne fără alte vase de război. Ceea ce nu este cazul.
Nota redacției: Fotografiile sunt realizate de autorul articolului, Codruț Constantinescu