Ambele. Turistului îi este greu să aleagă poate şi pentru că ceea ce au în comun este mult mai puternic decât ceea ce le deosebeşte. În plus, turistul nu este atât de atent la statisticile universitare (care dintre cele două numără mai mulţi laureaţi ai Premiului Nobel, care dintre ele a dat mai mulţi premieri şi miniştri guvernelor britanice – probabil că, adunate, pe toţi).
Pentru a admira priveliştea ambelor oraşe ne-am cocoţat câteva zeci de trepte înguste atât în Oxford, în Carfax Tower, cât şi pe acoperişul catedralei Saint Mary din Cambridge, chiar dacă la Cambridge am prins o vreme mai năzuroasă din punctul nostru de vedere, dar care putea fi cu adevărat neplăcută dacă ar fi plouat încontinuu. Cele doar câteva reprize de ploaie neconvingătoare nu ne-au împiedicat să vizităm. Pe acopersiul Carfax Tower am fost colegi cu un alt cuplu: un britanic, după accent, îi explica iubitei sau soţiei unde a trăit el în primul an de Oxford („acoperişul acela verde închis din stânga”) şi în cel de al doilea („ în dreapta lângă turla Catedralei Christ Church se vede o mansardă”). Mă gândeam invidios dacă tipul şi-a petrecut studenţia aici în acelaşi timp cu mine, păream de aceeaşi vârstă, când eu făceam tot posibilul să mă feresc de gândacii din Grozăveşti sau munceam din greu pe la Geneva, pentru a mă putea întreţine.
„A must see” în Oxford este fără îndoială Ashmolean Museum (nume complet Ashmolean Museum of Art and Archaeology), intrarea, mare minune, fiind gratuită. Numele muzeului vine de la Elias Ashmole (1617-1692) un politician englez, militar şi mare colecţionar de obiecte din Antichitate care s-a implicat în războiul civil englez, susţinând revenirea pe tron a lui Carol al II-lea şi care la finalul vieţii şi-a donat colecţiile primului muzeu universitar din lume. Fiind duminică, am ajuns destul de târziu, pe la ora 4, iar personalul de la intrare, politicos, ne-a informat că muzeul mai era deschis încă o jumătate de ora. Bine şi aşa! Evident, un astfel de muzeu, atât de bogat în colecţii şi obiecte, nu poate fi descoperit decât după cinci şase ore de muncă asiduă. Remarcabile sunt galeriile dedicate Egiptului, Greciei, Romei şi… Nubiei Antice. Există şi o cameră a monedelor şi galerii de artă unde se pot admira desene de Michelangelo, Raphael sau Leonardo da Vinci. Pe acoperişul muzeului ar funcţiona şi un restaurant (cam bănuiesc cât de scump este) care oferă vizitatorilor şi posibilitatea de a servi lunch-ul sau dinner ori just a coffee. Fiind pe fugă, nu am mai urcat. Între 2006-2009 Ashmolean Museum a fost complet renovat, fiind investiţi nu mai puţin de 98 de milioane de dolari! (probabil suma care este alocată reparaţiilor muzeale în toată România într-un an).
La finalul scurtei dar instructivei noastre incursiuni în Oxford am profitat de faptul că oraşul este destul de compact şi uşor de citit şi ne-am îndreptat către Castelul Oxford iar, pentru câteva lire, o domnişoară ne-a oferit codul de accedere pe colina Saint George Tower („este acelaşi şi la intrare şi la plecare” ne-a precizat ea amabilă), una dintre cele mai vechi clădiri din Oxford. Din pliantul pe care l-am băgat în geantă am descoperit şi câteva date interesante despre istoria oraşului care, înainte de a deveni celebru datorită colegiilor sale universitare de elită, a fost o cetate anglo-saxonă, oraşul fiind destul de important pentru a fi atacat de vikingii danezi în 1009. Castelul avea să fie cunoscut pentru că din 1216 a început să fie folosit ca închisoare, în acest an existând menţiunea că au fost întemniţaţi studenţi cam rebeli. Abia în 1531 castelul a fost recunoscut ca închisoare de comitat. În 1642, în timpul războiului civil, a fost folosit pentru a-i adăposti pe prizonierii de război. Închisoarea a fost dezafectată destul de recent, prin anii 1990.
În Cambridge am remarcat şi sutele de biciclete al studenţilor, parcă toată lumea mergea doar pe două roţi, în viteză, fără să te avertizeze în mod special. Ah, biciclişti de oraş, să vă văd eu cum aţi face faţă la o căţărare spre Şotrile sau Brebu! Tot la Cambridge am intrat într-un gang, încercând să ajungem la Fitzgerald Museum (numele trădează originile irlandeze ale prsonajului), care era însă închis luni (o voce la interfon m-a sfătuit să revin marţi, între orele 9-17) şi am observat nişte blocuri foarte elegante care, după numărul bicicletelor care staționau într-un mic garaj, am presupus că era un cămin cambridgean. Nu am făcut efortul să-mi imaginez cum arătau camerele de cămin, dar în mod sigur nu cred că erau asaltate de gândaci. La acest nivel, gândacul oxfordian are un singur rival: gândacul cambridgian. O luptă pe viaţă şi pe moarte pentru a cuceri prima poziţie a clasamentului universitar al gândacilor mondiali.
Atât în Cambridge, cât şi în Oxford, am vizitat fantasticele grădini universitare botanice. Pentru a te bucura de acest adevărat asalt al naturii, nici nu trebuie să plateşti prea mult, cel puţin după standardele britanice, care sunt cu totul altele decât cele valahe (4-5 lire este un adevărat mizilic faţă de biletele de la muzeele grele şi renumite). În Grădina Botanică din Cambridge am intrat pe la ora 12.30, iar de la poartă ni s-a spus politicos: grădina se închide la ora 18. Dar nu aveam cum să stăm atât de mult, nici vremea nemaifiind foarte generoasă cu raze de soare parcimonios britanic, cum se întâmplase cu o zi înainte, în Oxford (probabil şi de aceea ne-a plăcut mai mult Oxfordul decât Cambridge-ul) dar, pe de altă parte, nici nu a plouat torenţial, a picurat în vreo două reprize.
Şi la Cambridge ne-am cocoţat în turla catedralei Great St Mary, am cumpărat biletele şi ni s-a spus să aşteptăm în biserică pentru că, accesul făcându-se printr-un culoar strâmt, personalul încerca să evite aglomeraţia care ar fi putut duce la accidente: ori cel care urcă ori cel care coboară trebuie să se lipească de peretele rece, pentru a-i fac loc celuilalt. Iar dacă ai ghinionul să dai peste un american supraponderal problema tinde să degenereze într-un conflict diplomatic cu reprecusiuni nord-atlantice: nu mai este de ajuns să te lipeşti de zid, ci trebuie să găseşti o fereastră sau o uşă pentru a face loc. Din fericire nu am dat peste americani supraponderali. Catedrala Great St Mary’s (Sfânta Marie Mare) se află chiar în centrul oficial al Cambridge şi a fost prima gazdă a Universităţii, având 800 de ani! Panorama care ţi se oferă este amplă şi merită efortul.
Pentru a ne feri de una din scurtele reprize de ploaie, ne-am adăpostit şi am băut o cafea… într-o biserică ciudată, numită Michaelhouse. Pentru că în mai bine de jumătate din ea funcţionează un fel de cantină studenţească, iar în cealaltă parte se păstrează destinaţia iniţială, chiar dacă locurile de cult anglicane sunt sobre şi fără o simbolistica creştină marcantă, ceea ce nu are cum decât să-l mire pe creştinul răsăritean (care va bombăni în surdină: biserică fără icoane ?). Biserica Sfântul Mihail (Saint Michael) ar fi una din cele mai vechi capele studenţeşti şi se pare că a fost ridicată peste o biserică din secolul al XI-lea! În perioada 1546-1908 Biserica Sf Mihail a funcţionat ca o biserică parohială iar în 1963 a fost recompartimentată pentru a servi comunităţii, nu numai ca loc de rugăciune, ci şi pentru conferinţe, pentru a mânca o plăcintă şi a bea un ceai puternic parfumat sau pentru a sta la masă în faţă laptopului, cum o făceau toţi comesenii. În anii 1990 s-a investit suma de 1,3 milioane lire pentru reparaţii. Parohia a avut nevoie de cinci ani doar pentru a obţine autorizaţia de construcţie şi doi ani pentru a întocmi planurile de reabilitare ceea ce poate rivaliza doar cu studiile de fezabilitate româneşti penntru ficţionalele noastre autostrăzi!
Gândindu-mă la cele câteva ore petrecute în Cambridge mi-am adus aminte cum am asistat sideraţi la beţia adolescenţilor. Am ajuns în oraş pe la ora 12.30 şi am tot vizitat două ore dar, la un moment dat, ne-a răzbit şi foamea. Şi cum turistul valah obişnuit (iar cel bogat nu calcă prin locuri obscure, încărcate cu o spiritualitate multiseculară şi înţelepciune, ci o taie spre Doha, Bali sau plajele din Brazilia) nu-şi permite o masă de 50 de lire la un restaurant, am cumpărat câteva sandviciuri dintr-un Tesco şi ne-am îndreptat către parcul (tind să cred că era vorba despre Christ’s Pieces) pe care-l traversasem pentru a ajunge în centrul oraşului, unde ne lăsase autobuzul din Milton Keans. Parcul era bine populat dar ne-a atras atenţia un grup de adolescenţi englezi care erau foarte bine dispuşi. Imberbii englezi erau mult prea fericiţi pentru o banală după-masă de luni. Ne-am aşezat pe o bancă, am răsuflat uşuraţi, picioarele ne dureau, dar nu am putut să nu remarcăm cum o adolescentă de nici 15 ani ţinea în mână o sticlă de vodcă, pe jumătate consumată, clătinându-se periculos. O altă încerca să iasă dintr-o clădire… pe geam, aterizând direct în bot. Era mangă, praf, pulbere. S-a ridicat, a revenit în poziţia iniţială, orizontală, când şi-a dat seama că poate merge în patru labe. Şi a făcut-o câţiva metri, până când a fost preluată de doi adolescenţi care păreau a ţine mai bine la alcool faţă de fetele de 14-15 ani. Totuşi o performanţă, să fii pulbere la ora 14.30. Mi-a fost milă de părinţii acelor adolescente (eu voi fi unul, în viitorul foarte apropiat) – să-ţi trimiţi copilul la şcoală şi el să revină mangă, terci de beat, cu şanse clare de a ajunge în comă alcoolică, având în vedere că organismul nu este deloc obişnuit cu un astfel de asalt etilic prematur, la o astfel de vârstă – până şi pentru treaba asta trebuie s-o iei treptat, step by step – dar probabil că fenomenul este mult mai extins decât îţi poţi da seama la o primă vedere. Iar turiştii care am fost nu au avut timp şi nici bani să bată puburile engleze.