Cinci ore în Lubljana

Colaboratorul nostru, scriitorul Codruț Constantinescu, revine cu un nou fragment din volumul în curs de redactare „Liber prin Europa. Note de călătorie 2014-2020”.

Ce român întreg la cap și-ar petrece un concediu de vară în Slovenia? Un nume exotic, despre care marea majoritate a conaționalilor noștri nu cunosc nimic, confundându-l, aproape sigur, cu Slovacia. Slovenia, Slovacia tot un drac! Amuzant, dar se pare că această problema nu o au numai românii, ci este o chestiune care pune în încurcătură chiar și poștele diverselor state, în 2004 șase sute de kilograme de scrisori ajungând din greșeală în cealaltă țară. Trecusem prin această mică țară în vara anului 1998, în drum spre Italia, într-un autocar rablagit, care nu prindea mai mult de 90 de kilometri la ora, pe jumătate gol, căci mulți turiști nu primiseră viza italiană și fuseseră nevoiți să facă drumul înapoi acasă tocmai de la Arad, și rămăsesem literalmente stupefiat cum se turna stratul de asfalt pe o autostradă slovenă. În acel an, ideea de autostrada în România nu era nimic altceva decât o himeră, cred că în acel an pur și simplu nu s-au dat spre folosință nici măcar un kilometru. Noi încă mai aveam mineriade în desfășurare. Bine, în 2020 au fost inaugurați, cu mare fast, vreo cinci, la frontiera cu Ungaria. Iar după ce îi traversezi, cu viteza gândului, probabil că trebuie să o cotești la dreapta, pentru a te încadra în vreun drum județean. Măcar la nivelul asta, al incompetenței în domeniul infrastructurii, suntem constanți. Dacă în 1998 slovenii munceau cu abnegație la rețeaua lor rutieră, ca niște demni moștenitori ai Imperiului Habsburgic, o finalizaseră în 2016. Erau ajutați și de puținii kilometri pătrați pe care îi are Slovenia (numai 20.000), cam cât două sau trei județe de-ale noastre. Dar asta nu scuză incompetența noastră funciară. Slovenia este străbătută de o rețea de autostrăzi logice, de la nord, dinspre Ungaria spre sud, către Italia, și de la vest, dinspre Austria către Croația. Slovenii au construit până acum, la cei 20.000 de kilometri pătrați cât are țărișoara lor simpatică 544 kilometri de autostradă și 73 kilometri de drumuri expres (România, care are de zece ori suprafața Sloveniei, nu a ajuns nici măcar la 900 de kilometri de autostrada- cifra oficială este de 855). Poți parcurge această minunată țară în patru sau cinci ore. Relieful țării este foarte variat, practic avem o mică Românie: în nord sunt Alpii și stațiuni montane, în sud au dobândit  o mică ieșire la Marea Adriatică, nu mai largă de 40 de kilometri, unde se află mai multe stațiuni turistice (Potoroz, Piran, Izola). Probabil că Tito nu a uitat că maică-să era slovenă. Am traversat Slovenia fără să ne oprim decât la prima benzinărie, de unde am cumpărat și slovensko-vigneta, destul de scumpă, vreo 60 de euro. Magic este atunci când ajungi într-o țară necunoscută, a cărei limba îți este o imensă enigmă, dar  descoperi că ai ceva în comun cu ea- este în Uniunea Europeană. Chiar dacă România va adopta moneda unică europeană peste 10 sau 15 ani, totuși, orice turist român schimbă încă din țară cât mai mulți lei în euro. Simți că ai putea avea și mai multe lucruri în comun dacă și noi am face această tranziție. Am avea o limba în comun- limba banului. La întoarcerea din Italia, ne-am propus să ne oprim la Ljubljana, era chiar în drumul nostru, ieșeam la un moment dat de pe autostrada și intrăm în oraș. Cât de complicat poate fi să conduci și să găsești un loc de parcare într-un oraș de numai 300.000 de locuitori. Exact tipul de oraș pe care-l iubesc- nici prea mare, să te asfixieze și să pierzi ore întregi de viață într-un trafic infernal, dar nici prea mic și plictisitor, genul de oraș unde nu se întâmplă niciodată nimic. Orașul meu natal și în care continuăm să trăim. Din păcate nu aveam prea multe ore la dispoziție, urmă să ne cazăm lângă Lacul Balaton, destul de aproape, mai ales dacă ai șansa să conduci pe autostrăzi unde poți conduce ca vântul, ca gândul, asemeni feților noștri frumoși. Și într-adevăr, nu am condus prea mult și am și descoperit o parcare, unde ne-am lăsat mașina. Centrul era aproape, ni s-a spus. Cu atât mai bine. După patru ore de când plecasem din Trieste, ne dezmorțeam oasele iar castelul din zare părea foarte promițător.

Fiind un oraș austriac important, era evident că trebuia să aibă un castel medieval. Care domină panorama. O condiție esențială pentru a construi unul, în vremuri când nu exista radar sau aplicații. Dar până să urcăm Dealul Castelului, cum se numește previzibil, ne-am plimbat prin centrul Ljubljanei. Și ceea ce am văzut ne-a plăcut. În 2016 fusese declarat orașul verde al Uniunii Europene. O mică Viena și asta pentru că Tito nu  a îngrămădit blocuri comuniste în centrul austriac, erau probabil pe la margine, în continuarea firească a orașului. Nu am ajuns până la ele pentru că nu avem timp și nici nu ne interesau în mod deosebit. Odată ce vezi un cartier comunist este că și cum le-ai văzut pe toate. Ele se pot afla într-o stare mai avansată de degradare, cum sunt jalnicele blocuri din Ruse sau într-o situație mai decentă. Am văzut destule la viața mea. Am preferat să ne desfatam două ore cutreierând minunatul centru sloven, pentru că zona pietonală este extinsă, pavată cu piatră cubică, pentru a se păstra savoarea secolului XIX.

Am admirat cu invidie un teren de nisip pentru un volei pe plajă, râul Sava, mic, curat și navigabil, pe care făceau curse mici ambarcațiuni, pline cu turiști, muzele din clădiri masive, în stil baroc, încărcate, cum mai poți găsi și prin Ardeal, pe care nu am avut timp să le vizităm, reclame bine amplasate (printre care și niște panouri rezonabile care înfățișau frumoase femei, probabil slovene, în costume intime sexy dar decente- nici urmă de uriașe cearceafuri publicitare care să acopere fațada clădirilor) librării dar și un anticariat (se numea Cunjak), amplasat pe una din străzile centrale.

În vitrina unei librării se aflau expuse ultimele apariții: Janko Kos cu a sa Sociologjia Slovenske Literature care costa 21 de euro, pentru că un bilețel anunța că este NOVO, dar și Plotin cu Zbrani Spisi I la un preț și mai pipărat, 27 de euro. Fiind o țară prosperă și membră a zonei euro, evident că prețurile ni s-au părut cam mari, dar aceasta este capcana în care cade fiecare român, căci noi nu comparăm prețurile cunoscând și care sunt salariile. Cel minim ar fi un bun indicator de care am putea pleca, pentru a înțelege diferențele economice. În Slovenia el era în iulie 2019 886 de euro, aproape de două ori mai mare decât al nostru (446) și mai mare chiar decât al Slovaciei și Croației (aproximativ 500 de euro). Aderând relativ recent la Uniunea Europeană, slovenilor nu li s-a ofilit entuziasmul pentru Uniune, astfel încât steagul albastru pavoaza orașul, alături de cel național (care iarăși seamănă izbitor cu cel al Slovaciei) dar și de drapelul orașului Ljubljana.

Care mi-a plăcut pentru că este alcătuit din alb, verde, un castel (pe care urma să-l vizităm) peste care stătea cocoțat un dragon roșu cu o limba galbenă (similitudini cu cel galez). Probabil de la efortul pe care l-a făcut să ajungă la porțile ferecate ale Castelului (Lubljanski grad). Istoria lui este veche, nici nu mă așteptam la altceva. Ridicat prin secolul al XI-lea, fortificația a revenit în 1278 regelui Rudolf din dinastia Habsburg, de care istoria slovenilor va fi strâns legată până în 1918. În secolele XV, XVI, XVII a fost renovat, reabilitat, i s-au adăugat ziduri, camere, bucătării, turnuri, donjoane, tunuri, turnuri, tot tacâmul. A fost cucerit doar o singură dată de un rege al Boemiei, în rest a aparținut doar Habsburgilor. Orașul Lybach a cunoscut în două rânduri și ocupația franceză, în timpul războaielor napoleoniene, în 1797 și 1809, când a fost a devenit capitala Provinciilor Illire, o invenție geo-strategia a lui Napoleon pentru a ține sub control Austria, formată din șase departamente și care a avut o existența scurtă, până în 1814. După revenirea orașului în cadrul granițelor Imperiului Austriei, castelul și-a pierdut din importanță, devenind închisoare. Abia în 1905 primăria l-a cumpărat, de la autoritățile imperiale, pentru suma de 60.000 de coroane, având intenția de a-l transformă în muzeu al orașului, planuri care nu s-au concretizat. A fost folosit drept pușcărie și în timpul ocupației puterilor Axei, care au decupat Slovenia ca o banană (nordul a fost preluat de lacomul regim al lui Horthy, disperat să reconstiuie, măcar parțial Ungaria istorică, vestul de nemți, care l-au atașat Austriei iar restul de către Italia, inclusiv Ljubljana). Din anii 1960 castelul a început să fie reabilitat, proces care a durat trei decenii. Însă a meritat efortul și așteptarea având în vedere calitatea restaurării, fiind bijuteria orașului. Am coborât în oraș și ne-am îndreptat către terasa unui restaurant unde am mâncat masă de prânz. Pe un zid am observat reclamă unui restaurant cu nume care avea rezonanțe familiare Restavrancija Spodaj pri sv Florijanu însă căutând pe internet am descoperit că acest restaurant există dar numele de Florianu a fost slovenizat fiind vorba de Sveti Florijan. Cine știe?

Ne-am suit din nou pe autostrada care ducea către Maribor și am dat drumul la radio, găsind un post FM sloven. Multă muzică bună, în limba engleză dar din când în când am ascultat și prezentatorii vorbind în slovenă, limbă care mi-a adus aminte mai degrabă de bulgară decât de sârbo-croată dar nu pot băga mâna în foc. Sunt departe de a fi specialist în limbile slavilor, chiar dacă diferențiez rapid polona de bulgară sau rusă, de exemplu. Cu părere de rău și invidie am părăsit această cochetă, minunată țară în care oamenii au reușit performanța de a-și construit un habitat prietenos, respectând atât natură cât si pe ei înșiși.

Text și foto: Codruț CONSTANTINESCU

Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.