Cum fac turism maghiarii noștri

Indiferent dacă ne place sau nu, trebuie să recunoaștem că nouă, regățenilor (adică celor din afară arcului carpatic) simțim o atracție față de Transilvania, chiar dacă pentru a ajunge acolo  trebuie să stăm în trafic cu orele, pe șosele subdimensionate, ridicole pentru anul 2020. Și facem asta doar pentru a respiră, pentru un timp, aerul Europei noastre Centrale, atât cât a mai rămas. Iar acesta, în mod necesar, are și o savoare maghiară. Știu, este greu de acceptat acest lucru pentru orice român cu fibră și țesut verzi, dar cum-necum, unii dintre noi sunt atrași de micile insule maghiare, care se încăpățânează să supraviețuiască în Ardeal.  Și să voteze cu dușmanul nostru ereditar, UDMR, partidul maghiar atât de românizat și balcanizat. Ardealul este al nostru, din punct de vedere politic, doar de un secol, ar scrie Lucian Boia, în timp ce a fost dominat de ei vreo trei. Lucian Boia își permite scuipații patrioților în timp ce eu nu. Sunt prea mic. Dacă din micile Germanii nu au mai rămas decât clădirile din centrele istorice ale anumitor orașe (de la Brașov la Sibiu, de la Sighișoara la Mediaș) plus un președinte singuratic și enigmatic, în schimb enclavele maghiare continuă să fie populate. Cu oameni vii, care vorbesc în imposibila limbă maghiară și care nu vor să ne servească în magazine, alimentare, restaurante. Vrem nu vrem, cel puțin statistic, minoritatea ungară este cea mai numeroasă din țara noastră.

Din pură întâmplare, din gură în gură, din whats up în whats up (what’s up, bă?) am aflat de o anume comună Rîmetea  (sau Remetea?) care este spectaculoasă și merită vizitată. Chiar dacă este undeva pierdută în nordul județului Alba. Cam departe de noi. Și cum în loc de Evia am ales puțină Țară a Hațegului, puțin litoral bulgăresc și  Deltă, ne-am zis că nu ar strică să dăm o raită și în acest colț necunoscut de Românie. Zvonurile dădeau ca sigură existența unui Conac al Secuilor, care oferă condiții excelente de cazare. Iar cum internetul oferă minunata posibilitate de a pre-vizualiza locul unde te vei caza (oare de câte mii și mii de surprize avea parte călătorul de acum o sută de ani sau măcar 50? Turismul comunist nu avea cum să ți le ofere, fiind uniform și plat precum deșertul de lângă pădurea Letea) am analizat locația și am fost mulțumit. Părea mișto, părea tradițional secuiesc. Și curat. Hotărât, am sunat la recepție pentru a rezerva două nopți, în ciuda prețului care era destul de central-european. Dar m-am obișnuit- dacă plătești o sută de lei, vei avea parte de o camera care nu merită nici măcar 90. Toate stelele și margaretele din România sunt trucate, traficate, falsificate. În România și prețul camerei de hotel spune multe. Greu de găsit camere decente, la prețuri mici. De la 50 de euro în sus, da, primești/găsești calitate. Iar de hoteluri foste comuniste, preluate de diversele clanuri mafiote sau cu conexiuni politice locale, ne-am cam săturat. Indiferent cât de mult a fost schimbat mobilierul, faianța și instalațiile de baie, păstrează pentru eternitate un aer vetust, din altă epoca. Miros a comunism. După o ora de condus pe impecabilă autostrada Deva-Sibiu și altă ora și jumătate două pe infernalul drum care duce de la Albă Iulia la Cluj, am virat la stânga. Eram în Aiud, se făcuse seară chiar dacă eram în luna august, era 9 și ceva. Aiud, un oraș cu o rezonanță sinistră pentru orice istoric al comunismului. Probabil că toți ceilalți români habar nu au ce s-a întâmplat aici. Aplicația m-a îndemnat să merg tot înainte prin oraș, riscând la fiecare cinci metri să-mi fac praf mașina, care are un prag mai înalt decât automobilele medii, normale, de oraș. Tocmai de aceea o și alesesem. România are destule drumuri greu practicabile. Lunga stradă aiudeană se afla în reabilitare printr-un fond european, cel mai probabil lucrările fiind finanțate printr-un POR. Un por – două poruri. După ce am ieșit din acel adevărat câmp minat, pentru un exotic automobil înmatriculat tocmai în Prahova, am dat de un drum județean acceptabil. Mai sunt 35 de kilometri, mă informa Corina, spre disperarea mea, căci deja eram obosit. Urcasem pe vârful Retezat, cu ultimele sforțări, iar acum conduceam de trei ore și tot mai urma să parcurgem 33 de kilometri! Doi deja se scurseseră.  Inuman. Tânjeam după o bere maghiară rece, după un pat decent, o pernă pufoasă. Noaptea cădea greu peste sate aparent abandonate, dar pe care le parcurgeam cu numai 40 sau 50 km la oră, încordându-mi privirea mioapă. Becurile chioare ale famelicului iluminat public ofereau un câmp vizual de maxim cincizeci de metri. De ce nu aprinzi faza mare? mă dojenea Corina. Am aprins-o. Mă rugam în sinea mea să nu vină nici o mașină din sens invers, aș fi orbit-o ireversibil și indiferent de flash-urile pe care mi le-ar fi transmis, ar fi aterizat în vreo căpiță de fân. Dar și eu sunt suficient de îndemânatic, doar șofer de vreo două decenii, încât să schimb pozițiile în timp util. Serpentine periculoase, pe care le abordăm cu grijă- nu știi niciodată dacă vreun dulău singuratic sau chiar urs (cum mi s-a întâmplat recent într-o serpentină la Buștenari într-o seară) se va nimeri în podul mașinii, distrugându-ti ultimele două zile de concediu. Am ajuns, sau cel puțin așa arata waze-ul, ia-o tot înainte și apoi se face un drum la stânga. Nu vedeam mai nimic dar m-am conformat. De-asta waze-ul ne este superior, gândește și atunci când e noapte și tu ești mai mult decât obosit. D-aia el este aplicație iar tu doar om. Dar eu prefer mereu ca soția să ma îndrume, nu suport vocea impersonală a aplicației. Oaza de civilizație era clară: două parcări largi deserveau clădirea impresionantă, văruită în alb, cu geamurile mari, bine luminate ale conacului, chiar dacă era ora 10. Este clar că întregul ansamblu fusese conceput pentru a fi cât mai ospitalier cu putință.Vorbisem la recepție cu câteva ore înainte pentru a ne fi lăsată cheia camerei.  Nici o problem, o las la terasă, ne-a spus simpatică voce de la recepție. De-a lungul întregului scurt sejur am fost intrigat de calmul și bună creștere a acestor tineri maghiari care făceau față cu brio cohortei de turiști din București, Craiova, Iași și chiar din Prahova, după cum am observat plăcuțele de înmatriculare a mașinilor parcate. Oare cum reușesc? Și imediat mi-a venit în minte angajatul Hotelului Delta din Tulcea care a fost foarte deranjat pentru că l-am chemat seara, nemulțumiți fiind de faptul că aparatul de aer condiționat din cameră funcționa haotic, oferindu-ne mai degrabă jeturi de aer cald, decât brize de aer rece, de care aveam atât de mare nevoie, căci întreaga măgăoaie de beton era încinsă din iunie. Corina era cât pe ce să se certe cu el. Vă rog să nu mai apăsați pe butoane, lăsați freonul să-și facă treaba, ce naiba, că altfel nu dă aer rece nici peste o săptămâna, s-a stropșit el la noi. Ăștia sunt mai din Europa Centrală, probabil, mi-am zis. Ne-am cazat într-o cameră decorată în stil secuiesc. Cred că doar plasmă era din secolul asta, în rest s-a încercat cu mult succes să se respecte tradiția locală. Aproape totul din lemn. În afara amabilității lor proverbiale, am mai fost uimit de o chestie. Conacul Secuiesc are și câteva zeci de  biciclete, nici nu știu dacă ele au fost cumpărate prin vreun proiect sau pur și simplu de către cel care deține locul. Eram sigur că se pot închiria și chiar intenționam să facem o plimbarea cu biclele prin împrejurimi. Am întrebat la recepție și mi s-a spus că sunt gratuite pentru cei care se cazează în Conac. Un întreprinzător valah nu ar fi ratat niciodată oportunitatea de a mai face un bănuț inchiriind, bucată cu bucată, pe oră, acele biciclete.

Cum colecționez pliantele care prezintă hotelurile sau pensiunile unde ne-am cazat de-a lungul timpului, am câteva zeci, l-am păstrat și pe cel al Conacului Secuiesc. Care este bilingv, româno-maghiar și oferă informații detaliate. „Conacul Secuiesc a fost construit între anii 2005-2007 cu intenția ca cei dornici de odihnă să aibă totodată și posibilitatea de a cunoaște, în cadrul, turismului rural, cultura satului Colțești și a celor din împrejurimi. Conacul îmbină elementele trecutului cu cerințele prezentului și oferă oaspeților condiții de cazare de patru margarete (meritate- nota mea). Construcția se bazează pe utilizarea elementelor tradiționale ale satelor Rîmetea și Coltesti.” Nu cred că am mai văzut un pliant publicitar al vreunei unități de cazare care să mintă mai puțin. Dimineața, micul dejun era servit la mesele din jurul conacului și abia atunci am observat panorama minunată care ni se oferea- o uriașă coamă montană, Piatra Secuiului (logic) ieșită parcă de niciunde, și care bara privirea, te obliga să o admiri, să te întrebi dacă și cum o poți escalada. Cea ce am și făcut, urmând marcajul triunghiul albastru pe fond alb. Însă înainte de a pleca o altă amabilă angajată, îmbrăcată în costum tradițional (mult roșu, alb și verde) ne-a oferit informații suplimentare. Așa este, la un moment dat, atunci când românul extracarpatic găsește atât de multe exemple de amabilitate începe să se enerveze, este scos din cadrul lui natural, dovedindu-i-se că oamenii pot fi calmi și civilizați, de aceea încep să bănuiască faptul că acești maghiari sunt amabili în mod intenționat, pentru a-și dovedi superioritatea. Amabilă a fost și domnișoara de la recepție, nu cred ca avea mai mult de 25 de ani când i-am cerut să-mi elibereze o factură. Mi-a cerut cartea de identitate, a început să bată la tastatură și dintr-o dată m-a întrebat: Cum mai e pe Valea Prahovei? Sufocant, așa este, mai alea din cauza bucureștenilor care vor să ajungă cu mașinile lor smechere chiar la Vârful Omu, am răspuns eu fără milă.

Cina, luată la lumina lumânărilor, după o drumeție de șase ore, a fost un festin culinar maghiar. Imposibil de descris dar foarte rezonabil financiar. Am plătit cu cardul dar am lăsat și un bacșiș balcanic generos, din simpatie pentru adolescentul care ne servise. Am profitat de ocazie pentru a subtiliza o foaie de hârtie, format A3, care era folosită pe post de șervet, se așezau farfuriile deasupra, așa cum am mai văzut prin Grecia sau Italia. Știam că nu îmi vor strica informațiile. Text bilingv. Din ce am studiat, fără să știu din limba maghiară mai mult de zece-cincisprezece cuvinte banale, de la bunică-mea, textul în maghiară oferă mult mai multe informații decât cel în română. Comuna Rîmetea, formată din satul reședință și satul Colțești, este situată în partea de nord a județului Albă, într-un mic bazinet depresionar respectiv depresiunea Trascăului, străbătută de la sud la nord de cursul văii Rimetea. Se află la o distanță de 56 km de Municipiul Alba Iulia, reședința județului și 25 de kilometri de Aiud, orașul cel mai apropiat. Satul Colțești se află la 3 km de centrul comunei. Este legată de rețeaua de drumuri naționale prin drumul județean DJ107 M care pornește de la limita județului Cluj. În anul 1568 primul principe al Ardealului, János Zsigmond a trecut la religia unitariană, urmat apoi și de populația Rimetei și a satului Colțești. Această religie transilvăneană ce a fost fondată de către David Ferenc abandonează crezul în Sfânta Treime și crede numai în existența unui Dumnezeu unic. În anul 1704 generalul austriac Tiege incendiază Rimetea și ditruge cetatea de la Colțești. În 1926 numele satului este schimbat din Trascău în Rimetea. În anul 1938 construirea Bisericii Ortodoxă este terminată, conform regulamentului de stat 20 hectare de pădure au fost tăiate pentru realizarea construcției.

Șervețelul prezenta apoi cetatea Colțești pe care avea să o o vizităm înainte de a pleca acasă, pe o vreme închisă. Am încercat să ajungem cu mașina cât mai aproape de ea, spre marea mirare a unor colțesteni bizari, care știau că nu voi ajunge prea departe, căci drumul sătesc era plin de gropi și se termina într-un tăpșan inundat cu apă, pe care m-am încăpățânat să-l traversez. Am lăsat mașina la un kilometru de impresionanta cetate, care domină zona, și am început urcușul lin, urmând un fost drum de exploatare agricolă, aflat într-o stare jalnică.

Cetatea Colțesti (în maghiară Torockovar) este una din fortificațiile medievale transilvănene mai puțin cunoscute și celebre, poate și pentru că este situată oarecum periferic față de axele de comunicații din Ardeal, dar poate tocmai de aceea mai interesantă, surprinzătoare și bine prezervată. Inițial a fost zidit un donjon de refigiu, de către puternica familie Thoroczkay din Trăscău, care a dominat acest ținut depresionar, al Văii Rîmetea (un fel de sub-baron local), în anul 1296, după invazia mongolă din 1241, care a fost un cataclism și pentru civilizația medievală transilvăneană. Era nevoie de cetăți de refugiu, în cazul în care alte invazii ale triburilor asiatice s-ar fi produs. Dacă nu au mai fost mongoli, au reveni tătarii, moștenitorii lor, din Crimeea, dar și puternicul Imperiu Otoman, aflat în plină expansiune, două secole la rând (doar Timișoara era vilailet otoman până în 1716- an când a apărut de altfel și berea din acest oraș). Iar când se alegea locul unde se ridică cetatea, se avea în vedere poziția lui strategică, după cum este cazul și al Cetății Colțesti, care domină întreaga zona: cetatea este ridicată pe un vârf abrupt al unei stânci calcaroase.

Pe donjon încă se păstrează o inscripție în limba maghiară. Întregul ansamblu este mult mai bine păstrat decât Cetatea Colț, din Țara Hațegului, poate și pentru că puterea familiei nobiliare maghiar s-a păstrat mai mult timp decât a celei românești a Cândeștilor maghiarizați. În interiorul ansamblului se pot vedea cu ochiul liber urmele bârnelor de lemn care au fost folosite pentru compartimentarea încăperilor. În interiorul acestor clădiri reci, dezolante acum, s-a locuit, s-a respirat, s-a mâncat, poate că s-a și iubit. Priveliștea este spectaculoasă. Un truism atât de folosit – îți taie respirația. Ea, respirația, ne-a revenit și ne-a ajutat să ajungem până la înnămolita noastră mașină. Am oprit și în centrul comunei, în satul Rimetea. Voiam să mă plimb în ceea ce de pe drumul județean  părea a fi o piață mare, pavată cu piatră de râu nefasonată. În plus, doream să-mi cumpăr câteva amintiri, ceva tradițional rîmetean, observasem două magazine. Am ales un briceag, două vase cu motive florale secuiește, în care poți ține untul dar și bomboane, precum și un fel de amforă  spartă din lut ars în care poți pune un ghiveci cu flori sau chiar umple cu pământ. Casele masive, albe, puse la punct, câteva dintre ele transformate în pensiuni. O crâșmă, cu mesele dispuse direct în stradă, un pârâu montan deștept captat, biserica unitariană dar exact lângă ea fostul regim comunist s-a gândit să planteze doua blocuri mici, blocuri sătești de doua etaje. O casă arbora mândră tricolorul românesc. Să se știe că în Rîmetea locuiesc și români (15% din populația de 1200 de oameni). Biserica ortodoxă cu steag tricolor, iar exact lângă ea, mușcând puțin din terenul curții Bisericii, monumentul soldaților sovietici, care și-au dat viața pentru eliberarea de fascism a acestor locuri. Și, y compris, pentru intrarea lor în Imperiul Răului. Primăria tapetată cu tot felul de anunțuri și în aceeași clădire și Muzeul Etnografic, aflat la etajul Primăriei unde ar ocupa cinci camere. Fiind presați de infernalul trafic care ne aștepta până în Prahova, nu am mai avut timp să-l vizităm. Data viitoare.

Text si foto: Codruț CONSTANTINESCU

Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.