Aberdeen este al treilea oraş ca număr de locuitori din Scoţia (după Glasgow şi Edinburgh) şi doar al 38-lea din întreagă Marea Britanie, ceea ce dovedeşte suplimentar dezechilibrul demografic dintre Scoţia şi Anglia şi de ce votul scoţienilor pentru rămânerea în Uniunea Europeană (62%) nu a mai putut înclină balanţa sau influenţa rezultatul general al acelui referendum de trist renume, care a încheiat de altfel şi cariera politică a lui David Cameron (ziarele din Marea Britanie comentau asupra tristei aniversări de 50 de ani de către fostul premier, axându-se asupra rapidităţii măririi şi decăderii politicianului care recent demisionase şi din Camera Comunelor, mutându-se pur şi simplu la ţară. Bine, tabloidele speculau că David Cameron a părăsit orice funcţie şi pentru a nu mai fi nevoit să-şi facă publică declaraţia de avere, căci la nivel financiar există destule neclarităţi. Tarifele predecesorului său, Tony Blair, sunt, pe de altă parte, deja cunoscute publicului românesc.)
Plimbându-te prin Aberdeen nu poţi să nu remarci numărul mare de biserici, unele dintre ele, fără enoriaşi prea mulţi, având alte destinaţii. Mare parte din clădiri sunt construite tot din piatra cenuşie adusă de pe falezele din jurul oraşului, la fel ca în toate oraşele scoţiene, de aceea poţi avea senzaţia că oraşul este cenuşiu, lipsit de viaţă, plictisitor, întunecat. Această senzaţie poate fi amplificată şi de clima schimbătoare, care, datorită latitudinii nordice, face ca multe luni din an să fie destul de deprimante, cu vânt puternic, precipitaţii. Vechii picţi nu au avut mult de ales, piatra ţărmurilor stâncoase găsindu-se din abundenţă, fiind folosită încă din timpuri imemoriale pentru a construi nu numai zidurile incintelor fortificate dar şi pe ale caselor. Mă întreb cum se încălzeau în Evul Mediu în timpul lungilor luni de iarnă având în vedere că lemnul pădurilor cam lipseşte din zonă, munţii din Highland fiind mai degrabă acoperiţi cu licheni şi iarbă grasă, hrana predilecta a animalelor fermierilor din zonă. Nici culturile de cereale nu prea aveau mari şanse de reuşită. Probabil că se folosea şi cărbunele din sudul Scoţiei. Acum puterea vântului este captată de nenumărate turbine eoliene.
Aberdeen are o istorie interesantă, el aflându-se iniţial în zona pictă a Scoţiei (şi nu în cea gaelică) chiar dacă numele său derivă din toponimia gaelică, limbă ce s-a impus şi în această regiune în perioada Evului Mediu timpuriu, eliminând picta. Aberdeen derivă de la termenul Aberdon care înseamnă literal „gura râului Don” Prima lui atestare a avut loc în 1179, iar în 1319 Robert the Bruce (a cărui statuie poate fi admirată în oraş) a transformat Aberdeenul într-o comunitate independentă financiar. Acelaşi mare rege scoţian, cel care a condus primul război de independenţă al scoţienilor împotriva invadatorului sudic, a asediat castelul Aberdeen care era apărat de englezi, distrugând castelul, masacrându-i apărătorii.
Regele englez Edward al III-lea a ars oraşul în 1336, dar Aberdeen a fost reconstruit de locuitorii săi, fiind treptat puternic fortificat. Un alt eveniment important pentru istoria oraşului l-a reprezentat ciuma, care în 1647 a ucis un sfert din populaţie, fiind adusă probabil pe navele care ancorau în port. În secolul al XIX-lea centrul oraşului a căpătat forma sa de astăzi, fiind ridicate mai multe edificii publice dar şi bulevarde care au dus comunitatea la faliment. Ulterior, Aberdeen şi-a revenit financiar, având avantajul unui port foarte activ, strategic amplasat, specializat în repararea navelor care veneau din America sau primirea vaselor de pescuit care se aventurau în Marea Nordului. De altfel, portul încă este foarte activ, existând şi o linie navală de ferryboat, numită fără prea multă inspiraţie (dar uşor de reţinut) Northlink, care asigură legătura zilnică cu Insulele Orkney şi Shetland. Tarifele nu erau chiar atât de piperate, de exemplu din Aberdeen până la Lerwick (capitala insulelor Shetland) un bilet de adult în timpul sezonului nu costă decât 41 de lire, iar spre Kirkwall 32 lire (capitala administrativă a insulelor Shetland). Tarifele urcă spre o sută de lire dacă vrei să-ţi îmbarci şi maşina – dar ce naiba să faci cu ea pe nişte insule de câteva zeci de kilometri pătraţi? Imensa navă avea pictată pe pupă un înspăimântător viking albastru, cu barbă, mustaţă, coif care îşi întindea pumnul spre zare. Dacă ţi se mai face şi foame, compania îţi oferă trei variante: mic dejun continental la 6.95 lire, mic dejun de tipul bagi în ţine până crapi, la numai 9.95 şi, în funcţie de dispoziţie, o masă cu trei feluri la numai 16.40 de lire. Copiii ar avea spaţii special prevăzute în interiorul navei. În funcţie de vreme, călătoria poate fi ori extrem de plăcută ori un coşmar, dacă te ia răul de mare.
Hotelul în care m-am cazat aparţinea unui mare concern internaţional, iar forţa de muncă era pestriţă, inevitabil, o bună parte din personalul de jos fiind formată din românce, care ba urcau, ba coborau cu liftul, încercând să strecoare pe lângă turist căruţul specific cameristelor, în care se îngrămădesc, într-o ordine aleatorie, suluri de hârtie igienică, diverse soluţii cu diverse culori, pămătufuri, scurte mături, mici săpunuri şi tubuleţe cu şampon etc.
În Aberdeen se pot admira, ca în toate oraşele, târgurile şi sătucele scoţiene o mulţime de statui şi monumente care fac referire la anumite momente bine definite din istoria Scoţiei, indiferent dacă vorbim despre Scoţia independentă de dinainte de 1707 sau Scoţia intrată în Uniunea cu Anglia şi, implicit, în Regatul Unit (tocmai pentru că din două regate separate/distincte s-a format unul singur. Notam altundeva că această unire personală seamănă destul de mult cu cea dintre cele două principate dunărene, Muntenia şi Moldova, din 1859 – centrul de greutate s-a mutat către polul Muntenia/Bucureşti sau Anglia/Londra, în detrimentul celui reprezentat de Moldova/Iaşi sau Scoţia/Edinburgh. Diferenţa notabilă ar fi că scoţienii au fost un popor diferit din punct de vedere etnic şi istoric, cu o limbă celtică mult diferită faţă de engleză).
În afară de statuia lui William Wallace care, paradoxal având în vedere cât de mult i-a urât el pe englezi, a fost amplasată în apropierea Teatrului Regal din Aberdeen încă din 1888 şi care pe soclul de piatră poartă inscripţia „I tell you a truth, liberty is the best of all things, my son, never live under any slavish bond”, în centru se remarcă şi statuia dedicată militarilor din Regimentul Gordon Highlanders, înfiinţat în 1881 și care a existat până recent, în 1994, când a fuzionat cu altul. Numele de Gordon apare atât de frecvent în zona Aberdeenului pentru că acesta a făcut parte din posesiunile unui clan puternic scoţian, cu acelaşi nume, implicat în mai toate razboaiele scoţiene. Unul din batalioanele regimentul a fost implicat chiar în razboiul din Sudan, despre care vom vorbi imediat. Statuia reprezintă un militar în celebrul kilt care se sprijină pe o puşcă şi priveşte ameninţător în zare.
O altă statuie impresionantă de bronz îl oferă trecătorilor pe generalul Charles Gordon sau celebrul (în epocă) Gordon paşa. Provenind din clanul Gordon care servea în armata britanică, chiar dacă născut la Londra, tânărul Gordon a luptat şi pe frontul din Crimeea (1854-56) împotriva ruşilor. La sfârşitul războiului, Gordon a fost detaşat să facă parte din comisia mixtă care trebuia să traseze graniţa între Imperiul Ţarist şi cel Otoman prin Moldova, în Basarabia de sud, puterile aliate dorind cu orice preţ să împiedice accesul Rusiei la gurile Dunării, cele trei judeţe (Cahul, Ismail şi Bolgrad) revenind Moldovei. Ajungând la Galați, militarul de origine scoţiană avea să le scrie celor de acasă „este un loc foarte prăfuit şi trebuie evitat” iar la Iaşi a întâlnit elita boierească franţuzită, asupra căreia un ofiţer englez nu putea face decât o mare senzaţie. Vorbind franceza, nu i-a fost greu să se integreze şi să socializeze cu boierii moldoveni. Nu ştim în ce măsură a flirtat cu focoasele boieroaice moldovence. Călătorind apoi prin sudul Basarabiei, Gordon descria fertilitatea si bogăţia pământurilor româneşti, care produceau legume si fructe delicioase, dar condamna sărăcia ţăranilor. Lucrând cu reprezentanţii domnitorului moldovean, probabil ispravnicii şi ajutoarele lor care trebuiau să preia administrația judeţelor de la funcţionarii ţarişti, Gordon a ajuns să fie exasperat, scriind că „românii sunt cel mai nestatornic şi intrigant popor de pe pământ. Funcţionarii trimişi au primit mită şi au făcut trafic în cea mai josnică manieră.” Putem presupune că indignarea lui Gordon, crescut în cu totul alte moravuri decât cele care dominau Balcanii, se datora mitei pe care au luat-o ispravnicii, fie pentru a păstra personalul găsit în teritorii, fie de la cei care doreau să îi înlocuiasca pe cei deja în funcţie. După acest episod, Gordon a mai servit şi în alte locuri ale lumii, cel mai legat fiind de Sudanul anglo-egiptean unde a fost guvernator.
Britanicii curtau intens Egiptul. În 1884, o revoltă violentă a sudanezilor islamişti, conduşi de Muhhamad Ahmad, care s-a (auto)proclamat Mahdi, a dus la asediul Khartumului. Gordon fost trimsi din nou la Khartum cu ordinul expres de a evacua tot personalul britanic si egipean şi de a părăsi rapid el însuşi oraşul. În loc să facă asta, el a preferat să rămână, păstrând o mică forţă militară pentru a-i apăra pe sudanezii care îi erau foarte loiali. După un lung asediu de aproape un an, oraşul avea să cadă, iar Gordon să fie ucis cu doar două zile înainte ca trupele britanice din care facea parte şi un batalion din Regimentul Gordon Highlander să ajungă la asediaţi. O parte din vină i-ar fi aparţinut şi guvernului lui Gladstone, care a ezitat în a veni în ajutorul lui Gordon, la mijloc fiind şi antipatia pe care Gladstone i-o purta lui Gordon. În 1966 a aparut filmul Khartum in care personajul Gordon este interpretat de Charlston Heston iar Mahdi de către Laurence Olivier, un film clasic.
Dacă zona centrală este de regulă destul de aglomerată şi asemănătoare cu toate celelalte centre ale oraşelor britanice, în schimb faleza este magnifică, oferind o panorama fabuloasă pe mai mulţi zeci de kilometri şi dacă ai norocul unei dimineţi senine, poţi numără în zare navele care aşteaptă să intre în rada portului pentru a fi descărcate sau îmcărcate.
Echipa de fotbal făcută celebră de Alex Fergusson la începuturile carierei sale magistrale şi legendare de antrenor la Manchester United o duce nesperat de bine, clasându-se pe locul doi în actualul Scottish Premiership, după Celtic Glasgow. Mai mult, a învins recent acasă mult mai galonata Glasgow Rangers care, e drept, are statutul incredibil de nou promovată după ce echipa protestanţilor din centrul economic al Scotiei a fost retrogradată în liga a 4-a!
Aberdeen FC s-a înfiinţat în 1903 în urma fuziunii a trei cluburi locale mai mici iar sub comanda lui Fergusson au câştigat trei titluri, patru Cupe ale Scotiei, o Cupă a Ligii, iar în 1983 a fost ultima echipă scoţiană care a mai câştigat un trofeu important la nivel de cluburi, Cupa Cupelor, învingând în finală galonata echipă Real Madrid, chiar dacă în prelungiri, cu un strâns 2-1 (între timp, diferenţele între fotbalul spaniol şi cel scoţian au devenit uriaşe, Celtic fiind demolată de Barcelona recent, în Champions League, cu 7-0 pe Camp Nou), iar apoi, Supercupa Europei. Şi, ca fapt divers, unul dintre antrenorii lui Aberdeen, după plecarea lui Fergusson, a fost atât de prost ales încât în martie 2003, Paterson, managerul echipei, nu a putut sta pe banca tehnică în timpul meciului împotriva echipei vecine, Dundee, pentru că se făcuse praf cu o noapte înainte, la o petrecere, iar mahmureala nu-i trecuse. Decât să dea indicaţii aiurea sau să vomite pe gazon, a preferat să zacă acasa. Ceea ce, însă, nu l-a salvat de la a fi concediat. Echipa joacă şi acum pe Stadionul Pittodrie, aflat în apropierea falezei (daca te plimbi pe malul mării nu ai cum să-l ratezi, nu este o construcţie prea impresionantă). Pittodrie este varianta englezeasca derivată din termenul pict locul cu bălegar! Dar prea mult noroc nu au avut pe acest câmp….