Scriitorul Codruț CONSTANTINESCU, autorul volumelor „Liber în Europa”, „Pe urmele celților” sau „Pedalând prin viață”, s-a întors din vacanță cu tolba plină de întâmplărie menite să se transforme în povești, precum cea pe care vă invităm să o descoperiți în cele ce urmează.
Fiică-mea ținea morțiș să viziteze un mic magazin cu haine chiar în centrul orașului Salonic, descoperit pe internet, ceea ce pentru mine nu reprezenta deloc o bucurie. În centrul Salonicului sunt o groază de sensuri unice care au logica lor, străzile sunt înguste și practic au o singură bandă la dispoziție. O străduță. Cei care au fost în Elada știu despre ce vorbesc. Și cine nu a fost? Chiar și aplicația waze poate da rateuri. Am intuit magazinul care se afla amplasat pe o străduță unde accesul mașinilor era interzis de-a dreptul, dar am mai dat un ocol și am reușit să parchez chiar la intrarea unui bloc de locuințe. Fetele s-au dat jos pentru a analiza situația (micul lor colț de rai) eu primind ordinul “Tu rămâi în/la mașină!” Era subînțeles că nu aveam de ales și în plus nu mă pasionează deloc răscolitul maldărelor de haine. Alta era situația dacă era un anticariat cu toate că nu cunosc deloc limba greacă, ce să fi făcut cu cărțile vechi?
După-masa era călduroasă pentru standardele mele muntenești chiar dacă era doar sfârșit de iunie, dar probabil că elenii răsuflau ușurați. Răcoriți. Blocam accesul în parcarea blocului, spațiile erau la parter, accesul se făcea printr-o bariera dar eu eram la volan. Mă întrebam care erau șansele ca în acea după-masă de sâmbătă, la ora 4.30, tesalonicienii să-și mute mașinile sau să revină acasă. Văzusem cum mii si mii de mașini plecau pe autostrada către Halkidiki cu o zi înainte. M-aș fi așteptat ca orașul să fi rămas pustiu sâmbăta dar evident că nu era cazul. Poate că traficul era mai redus decât într-o zi obișnuită, nu aveam cum să-mi dau seama cu exactitate pentru că noi am sosit vineri după-masa, conducând în sens opus maselor elene care părăseau Salonicul. Au trecut douăzeci de minute, douăzeci și cinci iar eu priveam cadranul din față din ce în ce mai des. Nu numai că mă plictisesc teribil, nu aveam ce citi iar ecranul telefonului cu scroll-ul lui tembel, mă plictisește rapid (parcă toată presa valahă este debilizată și nu mai știe nici măcar cum sa scrie propoziții banale de tipul Șoc!!!!! Sa Dat Verdictul, Este Bun De Plată!) dar nici benzină nu mai puteam consuma pentru a staționa ca prostu, așa cum o fac odraslele de bani gata. Mănâncă o înghețată cumpărată de la Mc Drive dar pentru aceasta este nevoie ca aerul condiționat să funcționeze. O staționare care numai ea, în sine, poate costa cât 3-4 înghețate. În plus, blestemam autoritățile române care atunci când au adoptat noul format al numerelor de înmatriculare au preferat ca literele și cifrele să aibă niște caractere insuportabil de mari. Cred ca sunt cele mai mari din toată Europa. Imediat îți sar în ochi.
„Dacă trece vreo mașină de poliție și observă că barez accesul locatarilor în bloc, ce mă fac? Ia să văd câți euro mai am în buzunare” mi-am zis. „Dar cum să îi mituiesc?” mă gândeam panicat și înfuriat. „Ce n-aș da să vină fetele astea odată, aș pune hârtia asta de douăzeci de euro și chiar pe asta de zece în celălalt buzunar.” Gândurile negativ atrag mereu exact prezențele nedorite. După două minute am reperat un echipaj al Poliției elene în oglinda retrovizoare.
„Asta e”, mi-am zis spășit, “e clar că am greșit, nu am cum să contest. Bine măcar că vorbesc limba engleza, dau și eu vina pe fetele mele care știți domnu ofițer, ” do you also have a wife and a daughter of seventeen, no ?? Nu știți ce pierdeți domnu’ căpitan…” (eram sigur că și polițiștilor eleni li se poate aplica aceeași tactică de îmbunare ca și celor din Valahia, ridicându-i mult în grad dar totuși nu exagerat de mult, de exemplu un agent de circulație nu poate fi numit colonel sau general căci este posibil ca remarca să producă efecte contrare și să fie considerată ironică) „Voi cerși și apela la mila lor, asta e”, mi-am spus dezarmat. Și așa nu am avut nici un contact adevărat cu poliția greacă și har Domnului că am șofat vreo patru sau cinci ani prin toți coclaurii lor minunați. Era doar o chestiune de timp.” Spre imensa mea uimire, rablagita mașină vopsită în previzibilele culori alb-albastru, cu girofar ponosit, a trecut pe lângă mine fără să mă bage în seamă. Nici măcar nu m-a gratulat cu un croncănit amenințător, cum o fac echipajele binevoitoare din Câmpina când nu mai vor să se deranjeze și să oprească pentru a mai acorda încă o amendă. Sau se întorc satisfăcute la bază, precum rechinul care a halit vreun turist român în Marea Roșie. După alte zece minute m-am dat jos și m-am răcorit, turnându-mi apă în palme, frecându-mi fața. Tot nu veneau. Însă din spate și-a făcut tiptil apariția un autovehicul care a oprit exact în spatele meu. Șoferul s-a dat jos. Părea destul de pașnic, nu avea nici o bâtă în mână și mi-a făcut semne ample că ar vrea să-și așeze mașina în dreptul locului său de parcare, dacă puteam să dau mașina mea mai în spate. Zis și făcut! După ce a efectuat manevra, eu am revenit la mai vechiul meu loc ocupat abuziv, se înțelege și am observat cum cuplul situat pe la 60 de ani își căra liniștit cumpărăturile în apartament. Îmi plac mult scenele astea de viață cotidiana din locurile pe unde ajung. Alte vieți se scurg în alți parametrii dar către același sens unic. După alte cinci minute scuterul unui livrator rapid care livra mâncare m-a depășit si a oprit chiar in fata mea. O tânără îl aștepta cuminte. A preluat comanda, bărbatul i-a dat restul chiar și in monede, fata l-a luat. Părea că nu i-a lăsat tânărul nici un bacșiș dar acesta nu era deloc supărat. Și-a pus casca, a încălecat scuterul și dus a fost, către o nouă livrare. Abia după treizeci și nouă de minute am observat cum mi se întorceau fetele dezamăgite. Expediția fusese un eșec.