Scriitorul Codruț CONSTANTINESCU ne oferă un nou articol pe care vă invităm să-l parcurgeți pentru a descoperi o posibilă destinație de vacanță.
Nu poți pleca numai în afara României, pentru a face turism, chiar dacă ți-ai dori-o foarte mult. În primul rând, trebuie s-o recunoaștem fără înconjur și fără să fim ipocriți- orice om cu venituri normale, chiar și peste medie nu își permite în fiecare lună să bage un city-break. Nu e că nu ai vrea. Nu îți permiți. Iar realitățile economice nu se prezintă deloc în culori roz. Poate că am scăpat de pandemie și de restricțiile draconice impuse de ea, dar am dat de alte greutăți. Din lac în puț, ca să zic așa. De aceea ești nevoit să cauți locuri pe care nu le-ai văzut în România. Care fiind o țară al naibii de mare raportat la cât de prost este administrată (ca și cum cele două ar avea vreo legătură!), prin sacrificiile strămoșilor noștri (bunici și străbunici) este generoasă la acest nivel, chiar dacă la o judecată superficială ai putea crede că ai văzut-o pe toată. Nu mai e nimic de descoperit. Da de unde! În continuare există zone negre și necunoscute, necartografiate de fiecare dintre noi chiar în România. De aceea prezint acest studiu de caz al unei astfel de ținut.
În acea duminică am ales să dam o fugă până într-un loc pitoresc, de care habar nu aveam. Noroc că pe Facebook mai apar și sugestii folositoare, nu numai poze cu sarmale și pisici. Am ales comuna Racoș, din județul Brașov, care se află la numai 150 de kilometri de Câmpina. Ceea ce este un avantaj pentru o drumeție valahă low-cost. Mai ales că impunea trecere Carpaților, înarmați numai cu bani, cărți de credit, intenții bune, voioșie, fără arme. Nu ne-am mai sărutat copiii, părinții și frații. După trei ore de șofat (viteza medie 50 km/h) am cotit dreapta de pe DN1 care ducea spre Târgu-Mureș și ne-am încadrat pe un drum, probabil județean, dar în realitate aducea mai degrabă cu unul sătesc din Zambia, căci șoferul trebuie să fie extrem de atent ca să nu-și distrugă pneurile și suspensiile în una din cele 54 de gropi adânci de 5-6 centimetri. Pe partea stângă, o mică organizare de șantier a unei mari firme care licitează și construiește bucățele de autostrăzi în România. Probabil punct de lucru.
Am parcat la vreo douăzeci de metri de Castelul Sukosd-Bethlen, atenți să nu blocăm accesul în curtea unei case înalte și solide, tipică arhitecturii ardelenești. Apropiindu-ne de obiectivul turistic am observat mașini cu numere din toată țara. Am cumpărat bilete iar angajata din interiorul tonetei de lemn ne-a întrebat cu un accent inconfundabil dacă era primul obiectiv pe care îl vedeam în Racoș. Da, normal, i-am răspuns mirați. Castelul se afla la începutul micului traseu turistic local. Atunci toate locuri costă 20 de lei de vizitare. Secui naivi, mi-am zis în sinea mea. Mai la sud, fiecare obiectiv ar fi fost taxat cu 35 de lei. Istoria construcției castelului este fascinantă și reprezentativă în sine pentru istoria Transilvaniei (Elveția noastră, trebuie să o recunoaștem). Castelul Sukosd-Bethlem ar fi fost construit de Sukosd Istvan între 1594-1603, având inițial trei camere iar apoi fiind extins de fiul său, Istvan Sukosd. (A fost contemporan cu cucerirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul, ce chestie, cu toate că mă întreb dacă s-a mai păstrat ceva din acea construcție originară). În 1624, pe conacul deja existent Sükösd György a ridicat, în stil renascentist, un castel. În 1694 Bethlen Sámuel, fiul cancelarului Bethlen János, a moștenit castelul iar până în 1863 atât castelul cât și domeniul au aparținut familie nobiliare Bethlen. În 1863 Banca de Credite din Transilvania l-a cumpărat de la Bethlen Mihály și mai târziu a ajuns proprietatea contelui Teleki Sámuel. În 1903 și-a schimbat din nou proprietarul fiind cumpărat de Composesoratul de Pădure și Pășune din Racoș. M-am amuzat documentându-mă un pic (încerc și să înțeleg ceea ce văd) căci autorii site-ului de prezentare a Castelului erau în mod clar maghiari În 1917 toate materialele necesare restaurării erau depozitate în curte, dar în urma întâmplărilor ulterioare anului 1918 acest proiect a luat sfârșit. Întâmplările ulterioare este sintagma care desemnează pudic dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar din 1918. Prietenii noștri unguri se fac că uită cu desăvârșire faptul ca austriecii au fost cei care în 1867 le-au făcut cadou jumătate din imperiul lor, cucerit de ei, eliberat de ei de sub ocupația turcească, în urma unor lungi războaie, conduse de magistrali generali (unii cu origini italiene precum Eugen de Savoia). În perioada comunistă incinta castelului ar fi fost folosită de un IAS local, comuniștii dărâmând și câteva din zidurile medievale de apărare, pentru a face loc…tractoarelor și combinelor. În 2019 Composesoratul de Pădure și Pășune din Racoș, după o lungă procedură juridică redobândește proprietatea asupra castelului și tot în acest an încheie un contract de închiriere prin care cedează dreptul de administrare Asociației Alsórákosért. Remarcabil acest transfer. În alte zone ale țării s-ar fi ridicat un hotel.
Am intrat în incinta castelului (mică pentru că și castelul este unul modest față de altele din Ardeal) și am început să-l explorăm. Doi ochi semi-experimentați ca ai mei (dublați și de lentilele ochelarilor) au remarcat rapid că s-a intervenit cu brutalitate prin beton, grinzi, șape, din dorința de a-l face mai atractiv turiștilor. Treaba lor. Probabil că nu se află pe lista monumentelor istorice. E drept că fără a se ridica ziduri, planșee, plafoane, contraforți și mai ales scări de lemn nu ar fi fost posibil parcurgerea unui tur sui-generis a Castelului și chiar să ajungi în turnul lui, de unde se deschide o panoramă amplă asupra minunatelor dealuri transilvane (Dealurile Homoroadelor). Într-o altă viața nu mi-ar fi displăcut să fie cneazul acestui ținut.
Dupa o jumătate de oră ne-am îndreptat spre Rezervația Geologică Racoș, care este formată din trei obiective apropiate 1. minunatul Lac de Smarald, care mi-a adus aminte de apele verzi ale Paleokastriței din Corfu (și temperatura era similară, peste 35 de grade). Aici ne-am dat jos încălțările și ne-am răcorit în apa călduță. Lacul a apărut în locul unei cariere de piatră. Au excavat atât de mult încât groapa uriașă lăsată în urmă s-a umplut cu apă și pești. Un indicator în trei limbi interzicea scăldatul, dar dacă aș fi avut slipul pe mine aș fi încălcat bucuros interdicția, pentru o baie în acea după-masă toridă de sfârșit de august. Prospectul care ne-a fost oferit la Castel enumera activitățile interzise (înotul, recoltarea ouălor, spălatul în apă cu substanțe chimice, pescuitul, recoltarea rocilor și distrugerea formațiunilor geologice, camparea și chiar înregistrarea foto-video în scop comercial fără acordul custodelui!) 2. Coloanele de bazalt despre care nu prea ai ce să scrii, căci bazaltul e bazalt, toată lumea o știe, on passe și 3. Vulcanul stins, un peisaj selenar cu rocă neagră, unde s-a filmat recent serialul Django. M-a amuzat faptul că serialul care spune o poveste din Far-West-ul american a fost filmat la Racoș, în România de către o companie italiană (Cattleya), una franceză (Atlantique Productions), în colaborare cu o alta autohtonă (Frame Film). Nu mai pare nelalocul lui faptul că actorul principal este și el…belgian. Bine, bine, dar unde sunt americanii? La baza de la Mihail Kogălniceanu. Producătorii strânseseră aproape toată recuzita din perimetru, nu mai era nici urmă de cabane din lemn sau placaj, doar o frânghie și cadrul fals al unei fântâni mai aduceau aminte că locul fusese platou de filmare.
Am revenit la cea de a doua parcare, unde lăsasem mașina și unde se afla o terasă, pentru a ne răcori și servi masa, înainte de a pleca spre casă. Două adolescente localnice deserveau terasa. Am rugat-o pe una, cu frumoși ochi verzi și par blond, să ne debaraseze masa care era acoperită cu rămășitele festinului culinar al altor turiști. S-a uitat lung la mine. Mi-am dat seama că nu înțelesese sensul verbului „a debarasa”(cam franțuzesc, e drept, pentru ei) așa că am folosit alte sinonime (să goliți masa etc.) dar și degetele, arătând spre masa noastră. A înțeles. Primul paradox- toate celelalte meniuri mai sofisticate erau imposibil de preparat la acea oră (17.30) cu exceptia unuia singur- meniul de mititei valahi! Aretul mesei a fost unul decent, doar viespile iredentiste dându-ne serios de furcă. Parcă ne voiau plecați cât mai repede, poate definitiv. Al doilea paradox- primarul comunei Racoș ar fi un anume Ion Epureanu, reprezentând…UDMR (jumătate din populația comunei ar fi formată din secui).
Întoarcerea de la Racoș m-a adus pe culmile disperării de a fi șofer. Am parcurs 150 de kilometri între Racoș și Câmpina în cinci ore. Într-o țară normală, în cinci ore depășeam peste 500 de kilometri de autostradă, acea cale asfaltată, imaginată de geniul uman, care există în țările respectabile, pentru a facilita comunicarea, dezvoltarea, viața mai ușoară. Viața în general. Inutil de precizat cât de mult am înjurat-o pe Valea Prahovei, ca și cum eu nu aș fi prahovean, ca și cum ea ar avea vreo vină. Întors acasă, după orice astfel de aventură rutieră valahă, se fac trei cruci adânci și se rostesc trei Tatăl nostru. Se mai spune și- Am scăpat și de data asta! ( O știre de la Pro TV demonstra a câta cum și de ce Căile Ferate -republicane- Române sunt la pământ, inferioare celor regale, după o sută de ani). A face turism în România. De ce am face turism în România? Ca să ne enervăm.
Text: Codruț CONSTANTINESCU
Foto: Corina CONSTANTINESCU