Eterna și fascinanta Scoție: Fraserburgh și Muzeul farurilor de coastă

 

Voiam să văd cât mai multe orăşele scoţiene din nord, nu numai marile oraşe precum Glasgow, Edinburg şi Aberdeen (înşiruite astfel în ordinea populaţiei lor), de aceea, în cea de a două zi a celui de al doilea periplu scoţian din acest an mi-am fixat drept ţintă, într-o prima etapă, portul Fraserburgh.

O linie locală de autobuze asigură legătura cu toate orăşelele din Aberdeenshire, o companie de transport judeţeană, cum am spune noi. Însă spre deosebire de România, care este năpădită de tot felul de mici transportatori judeţeni privaţi, care folosesc mirobuze cumpărate la mâna a şaptea din Occident şi care oferă şi protecţie minimă în caz de accidente (dar cui îi pasă, având în vedere că aceste firme au conexiuni politice judeţene la nivel înalt?), în Scoţia există autobuze adevărate, mari, trainice, care funcţionează după un orar clar, afişat în fiecare staţie, care nu este infailibil, după cum am constatat-o, dar în proporţie de 90% te poţi baza pe el.

fraserburgh2

Într-o dimineaţă închisă de luni de la jumătatea lui septembrie m-am urcat într-un astfel de vehicul: cap compas Fraserburgh, cum ar veni. După trei sferturi de oră am ajuns în staţia dorită. Orăşelul părea pustiu, doar o mămică mergea cu un cărucior în care se afla un copil la supermagazin: probabil rămăsese fără scutece sau lapte praf. Am început să mă învârt de colo colo, urmând indicatorul care îmi dovedea că orăşelul avea totuşi un centru. În care am ajuns rapid: o stradă lungă (inevitabil, toate străzile importante din oraşele scoţiene se numesc High Street, adică un fel de stradă Principală) ce se termină într-un scuar unde se aflau totuşi un hotel, trei biserici de piatră cenuşie, piatră luată de pe ţărm, două bănci (rivala Royal Bank of Scotland  privea cu duşmănie la Bank of Scotland), două magazine modeste, dar cu preţuri decente (doar nu ne aflam la Edinburgh sau Glasgow, turiştii fiind la fel de deşi în acest orăşel precum focile de mare), dar şi o frizerie, un mic oficiu poştal, o brutărie şi, puţin mai departe, un pub. Cam tot ceea ce are nevoie o comunitate puţin numeroasă pentru a se suda.

FRASERBURGH TOWN CENTRE.(ROSS/BROWN)

Nu mai punem la socoteală că în centrul piaţetei se afla un monument din piatră şi trei steaguri: pentru a-i împăca pe toţi fluturau în vânt atât Union Jack, cât şi Crucea Sfântului Andrei, dar şi flamura locală.  Uitându-mă după indicatoare, am ajuns în portul pescăresc, care nu era cuprins de cine ştie ce activitate (poate pentru că era doar ora 10 dimineaţa) şi, după ce am admirat şi fotografiat în voie, am urmat linia portului ghidat de un indicator care mă îndrepta către The Scottish Lighthouse Museum.  „Hopa, mi-am zis, un muzeu în acest orăşel uitat de Dumnezeu! Trebuie să-l bifez.” Dar mai întâi trebuia să-l descopăr! Cu rucsacul în spinare, mi-am îndreptat agale paşii către o stradă la capătul căreia indicatorul mă îndemna s-o iau la dreapta pe o cărare de nisip.

eterna-si-fascinanta-scotie-6

Devine din ce în ce mai interesant!” mi-am zis. Notă: călătorind singur nu aveam cu cine vorbi decât cu mine însumi. Deodată mi-a apărut în faţă o clădire mare, care avea înălţimea unui mic bloc cu două etaje. Intrând în clădire am produs senzaţie: nu ştiu când mai avuseseră vreun vizitator, mai ales unul străin. Cu siguranţă eram primul din acea zi. Cu rucascul meu negru şi voluminos, riscam să sparg vitrinele. În ciuda preţului piperat al intrării, mi-a zis că nu am bătut atâta drum ca să mă zgârcesc la 7 lire. Am plătit, iar doamna în vârstă de la intrare mi-a turuit ceva într-o engleză profund alterată de accentul scoţian. După ce am pus-o să repete, am înţeles. Puteam vizita muzeul singur, o luam la dreapta. Însă la ora 11 trebuia să revin pentru turul farului propriu-zis. Zis şi făcut!
Am admirat planşe, am mai citit din explicaţii, m-am informat şi am urcat la etaj unde se află şi o cafeteria. Două mese erau ocupate de pensionare scoţiene care-şi dăduseră întâlnire acolo. Priveliştea era superbă, Marea Nordului, destul de furioasă, oferindu-se pe mai multe mile depărtare. Am cerut o cafea şi am primit o fiertură de culoare închisă, măcar era caldă. M-am odihnit şi am fost bucuros când l-am înţeles pe un flăcău spuându-i unei bunici cu părul alb că săptămâna viitoare pleacă în Shetland. După un minut, un cap s-a ivit după uşile care se rabatau şi, după ce a măturat toată odaia, m-a văzut „Nu vreţi să facem turul ăla de care zicea doamna la intrare?” Era ghidul muzeului, un ins pe la 30 de ani. Cât de conştiincios. Dacă nu era el, uitam. M-am ridicat, am plătit aşa-zisa cafea, lăsând-o pe ospătăriţă să aleagă din pumnul meu de monede mici şi mari şi am plecat.

eterna-si-fascinanta-scotie-7

Muzeul a fost ridicat pe locul unde a luat fiinţă primul far din Scoţia, în anul 1787, numit şi farul capului Kinnaird. Castelul din secolul al XVI-lea a fost vândut de proprietar Autorităţii Nordice a Farurilor (Northern Lighthouse Board) şi transformat în primul far de coastă din Scoţia. Însă treptat au început să apară probleme la structura acoperişului castelului care nu era potrivită pentru o astfel de întrebuinţare, astfel încât Robert Stevenson (nu scriitorul) a refăcut clădirea, adăugându-i ziduri noi, întărind fundaţia şi asamblând o scară în formă de spirală pentru a face ascensiunea personalului mai uşoară. Şi aceasta pentru că datoria sfântă a angajaţilor era ca farul să lumineze la fiecare 15 secunde, iar intensitatea străfulgerării trebuia să ajungă până la 25 de mile nautice pentru a avertiza navele care treceau prin dreptul capului Kinnaird. Ghidul mi-a zis că în Scoţia ar fi fost 210 de astfel de faruri, având în vedere şi linia ţărmurilor scoţiene, care predispune la naufragii. Ori, dacă acestea erau prea dese, comerţul era afectat. Erau, așadar, bani serioşi în joc.

eterna-si-fascinanta-scotie-4

Mi-a mărturisit că nu știe câte faruri există în Anglia, însă l-am liniștit spunându-i „Cui îi pasă de Anglia?”, replică ce i-a produs un scurt acces de bucurie neprofesionistă. Am crezut că am dat peste un scoţian care votase „Yes” la referendumul din 2014, chiar dacă accentul său nu mi se părea foarte scoţian. M-a invitat să urc până la ultimul nivel, pentru a admira lentilele farului şi întregul mecanism. Îi tot dădea cu detalii tehnice de parcă aş fi fost la un curs de inginerie. În fond, îşi făcea doar meseria. În ciuda vântului, m-a întrebat dacă vreau să ies pe terasa farului, care se afla la vreo 20 de metri înălţime, avertizându-mă că vântul bate foarte tare. Şi avea dreptate, cred că avea 70-80 de km la oră. În afara semnalului luminos, farul avea prevăzut şi un fel de horn puternic, folosit atunci când ceaţa era compactă şi care trebuie să fi sunat destul de înspăimântator.

muzeul-farurilor-de-coasta-scotia„Mă simt ca pe crestele Carpaţilor” i-am spus, însă, văzându-l suferind în geaca lui subţire, i-am scurtat chinul, nu înainte de a fotografia. „Mulţumesc, este suficient” i-am spus, strecurându-mă prin uşă, reintrând în cămăruţa care găzduia complicatul mecanism care ar putea produce şi acum lumină. Cât mai multă lumină.

Simpaticul ghid, cu accentul său fonfăit, mi-a explicat că angajaţii farurilor trebuiau să fie persoane îndemânatice (nu ca noi, umanişti) şi, la o adică, să se priceapă să repare una, alta. M-a condus şi în camera unde se aflau depozitate fierăstraie, ciocane de diferite dimensiuni, burghie. Personalul farurilor putea fi alcătuit şi din trei bărbaţi, care aveau dreptul să-şi aducă familiile să trăiscă cu ei. De altfel acesta era unul dintre avantajele acestei meserii prea puţin bănoase: cazarea şi hrana erau gratuite şi, în vremuri nu atât de prospere precum cele în care se află Marea Britanie de ceva timp, acest aspect nu era deloc de neglijat. Soţia comandantului farului de regulă era şi cea care impunea regulile celorlaltor consoarte. De multe ori aceste mici comunităţi erau izolate pe vreo insulă bătută de valuri şi furtuni, neputând comunica cu restul Scoţiei cu lunile, aşa că ne închipuim şi micile dramolete, intrigi şi bârfe care apăreau. Copiii familiilor erau trimişi la şcolile locale, dacă acestea existau. După 1990, toate farurile au fost automatizate, dar există companii care asigură întreţinerea lor.

muzeul-farurilor-de-coasta-2

La plecare mi-a arătat şi camera unde locuiseră ultimii îngrijitori ai farului, până în 1991. Un televizor vetust cu lămpi mi-a adus aminte de Diamantul pe care-l avusesem în comunism. I-am spus că la aşa ceva mă uitam şi eu. S-a uitat la el şi mi-a confirmat. „Să ştii că în Germania de Est şi eu am prins aşa ceva. Sunt din Germania de est, voluntar aici” mi-a curmat ghidul curiozitatea. Ce căuta un est-german la Fraserburgh nu am s-o ştiu niciodată. Dar măcar mi-am explicat accentul său, chiar dacă i-am admirat cunoştinţele de limba engleză tehnică.  Cine ştie, poate am trecut unul pe lângă altul în campingul de la Neptun în 1987, când turiştii est-germani bine dotaţi cu Warttburg-uri şi Lăzi soldide îşi delimitau precum taboriţii incinta, iar iniţialele DDR făceau senzaţie printre puştii din RSR.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.