Timișoara: Muzeul consumatorului comunist

Distinsul nostru colaborator, scriitorul Codruț Constantinescu, ne propune de această dată o călătorie în timp, prilejuită de vizita întreprinsă la Muzeul consumatorului comunist.

Pe la jumătatea lunii mai, după cele două luni de surgență, am ajuns pentru prima oară în Timișoara. La pomul lăudat nu te duci cu containerul. Nu pot spune că orașul de pe Bega m-a dezamăgit, dar sincer să fiu, mă așteptăm să fie într-o formă mai bună. Evident, auzisem multe despre nonconformistul primar Robu, dar îl credeam un mai bun gospodar. Centrul istoric se află în plin proces de reabilitare, care mă îndoiesc să se fi finalizat după numai două-trei luni de zile. Multe din clădirile istorice erau acoperite cu imense cearceafuri. Încă înainte de a ajunge în oraș am studiat cam ce aș putea vizita în cele câteva ore pe care le aveam la dispoziție. Am fost intrigat de existența unui muzeu dedicat consumului în comunism dar dacă nici în Timișoara nu ar exsta așa ceva, atunci unde? Câteva muzee din centru erau închise, clădirile în care se aflau fiind în plin proces de renovare așa că, după ce am sorbit o cafea într-una din simpaticele terase amplasate pe cheiul Begăi, pe niște pontoane dezafectate, mi-am spus „Fie ce-o fi, poate să plouă, trebuie să ajung și la acest obiectiv”. Care era marcat și pe harta turistică a orașului, pe care mi-o însușisem rapid de la recepția hotelului ultra-central în care am stat. Și care mi-a permis să mă plimb într-o călduroasă după-masă de duminică în centrul vechi al orașului. Care, spre surprinderea mea, este format din două piețe vechi care comunica una cu altă prin niște străduțe. Mi-am zis, „câte orașe nu ar fi bucuroase măcar cu o piață veche, central-europeană și uite că timișorenii au două! Era absolut firesc ca Revoluția să pornească de aici! Scânteia nu putea porni din centrul unui oraș stalinist de blocuri”. Am căutat în aplicația telefonului ultra-smart, mai smart decât omul, muzeul cu pricina. Nu era departe, eram la numai 800 de metri de el. O nimica toată. Dar eram pe jos. Aplicațiile astea au prostul obicei să considere orice că om normal la cap conduce o mașină. În cinci minute sunteți acolo! Da de unde! Am avut nevoie de mai bine de o jumătate de oră.

Poate exista un Muzeu al Consumerismului în comunism, mă întrebam, în timp ce mă feream cu umbrela de stropii de ploaie? Paradoxal, dar da. Nu sunt de acord cu cei care afirmă că în comunism nu se consumă deloc, consumul fiind o iluzie. Uităm faptul că regimul comunist a încercat, cu modestele sale mijloace, bazate mai ales pe represiune și uciderea libertăților, să facă o concurență cât mai acerbă capitalismului, chiar și pe tărâmul bunurilor de consum. Unde lupta era pierdută încă de la început, dar regimurile au încercat, până la final, să lase măcar impresia că pot face concurență unor economii liberale și capitaliste. Comunismul a ucis inventivitatea umană.  Poate că și de aici i s-a tras implozia finală. Comunismul economic nu putea face față, nu avea mijloacele necesare. Să nu uităm că regimul bestial comunist nu-și trimitea așa-zișii dușmani direct în Gulag sau în fața plutoanelor de execuție- trebuia să regizeze procese aparent echitabile și drepte. Cu avocați și judecători. Avea disperată nevoie măcar de o pojghița de respectabilitate. Iar dacă deținuții colaborau la mascarade, tant mieux!

Impropriul muzeu este constituit de fapt din trei camere la subsolul unei bar cu terasă în curte, unde adolescenți timișoreni sorbeau liniștiți cafele, camere impregnate cu miros de greu, de mucegai, în care sunt literalmente îngrămădite sute dacă nu mii de obiecte produse de economia RSR. Pentru noi, generația decrețeilor, cele mai multe sunt super-cunoscute, am trăit cu și pentru ele, de la bibelouri imemoriale, radiouri pe lămpi, celebrul Pegas feminin (cu care trebuia să mă mulțumesc când eram mic, spre deliciul colegilor de generație, care nu uitau să-mi reamintească faptul că pedalam o biclă de fete cu care nu aveam cum să mă țin după ei)  televizoare alb-negru Diamant, la care prindeam bulgarii, până la sticle mitice de Pepsi, de sirop, pușculițe de plastic, în formă de pește sub-marin, zeci de sifoane și fanioane, telefoane adevărate, Imobile (și eu mai păstram un exemplar, până când fiica mea l-a considerat Vintage, mi l-a confiscat, vopsit și decorat fashion). Tot ce vrei și ce nu vrei, din inițiativa și pasiunea a doi fondatori, probabil patronii barului. Bravo lor, au un tezaur memorial. Tânărul rocker care mi-a aprins lumina, m-a îndemnat fără complexe „Puteți fotografia și pipăi în voie! Iar la final, avem o cutie în care puteți dona pentru muzeu cât doriți dumneavoastră.” Ceea ce am și făcut la final, îndesând două hărții de zece lei. Știind că românul, atunci când i se oferă această posibilitate anonimă, face pe zgârcitul. Nu te vede nimeni decât Dumnezeu!

Un astfel de muzeu ar fi mai mult decât bine-venit în fiecare oraș din fosta RSR (copiii noștri nici măcar nu mai știu ce desemnează aceste nefericite inițiale). Pro-memoria. La numai trei decenii de la prăbușirea regimului stalinist al lui Ceaușescu, absolut toate bunurile strânse în această generoasă locație par atât de vetuste, de parcă ar fi fost produse acum trei sute de ani. Dar cu atât mai importantă este recuperarea și valorificarea lor memorială. Tind să cred că peste trei decenii chiar și noi, cei care acum avem 40-45 de ani vom dezvolta o nostalgie necruțătoare și le vom zice nepoților noștri, cu care ne vom plimbă prin parc „Ehe, dragul moșului, ce vremuri am prins ! Ce sifoane aveam, ce elefănței cu apă umpleam, ce uteciste drăguțe, în sarafane decente, cu codițe (nu ca acum, Doamne ce a ajuns lumea!) udam!”  Rămân la părerea că fiecare oraș care se respectă din România ar trebui să aibă un astfel de muzeu în care să se expună modul de viață din comunism, poate că s-ar mai lecui lumea de nostalgia față de regimul comunist- condamnat oficial dar care încă locuiește minți, bântuie suflete. Naiv și entuziast, am propus realizarea unui astfel de mic muzeu (l-aș fi numit, mai puțin ambițios, spațiu expozițional permanent) și în urbea mea, prin donarea acestor obiecte, care oricum au început de ani buni a fi evacuate din casele românilor direct la coșurile de gunoi. Ca orice idee bună, în teorie, nici aceasta nu se poate concretiza- de unde să avem noi, în Câmpina, spațiu pentru așa ceva?

Text și foto: Codruț CONSTANTINESCU

 

Comments

comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.