O excursie în weekend pe Valea Teleajenului n-ar trebui să ocolească Mănăstirea Zamfira. O veți găsi ușor, cu ajutorul GPS-ului sau al indicatoarelor de pe marginea DN1 și veți putea admira în voie frescele realizate de Nicolae Grigorescu, dar și minunile de flori din curtea mănăstirii, îngrijite cu mare atenție de măicuțele de aici.
Sâmbăta după-amiază, la Mănăstirea Zamfira din Prahova, natura însăși pare să-și facă siesta. Odată ce oprim motorul mașinii, nu se mai aude niciun sunet, de parcă ar fi apăsat cineva pe butonul „Mute” al telecomenzii universului. Brusc, începem și noi să vorbim în șoaptă, ca nu cumva să-l deranjăm pe Creatorul care probabil și el se odihnește după o noapte grea și o dimineață plină.
Poarta mănăstirii este, însă, deschisă, gata de oaspeți, chiar dacă în curte nu se zărește țipenie de om. La prima vedere, pentru că apoi observăm o măicuță făcându-și de lucru pe lângă florile care îți fură privirea și inima din primul moment. De toate culorile și pline de viață de nu te-ar mira să le auzi vorbind. Sau mai degrabă șoptind, la ora asta, când nimeni nu îndrăznește să ridice vocea, de teama de a nu risipa vraja care a transformat acest loc într-un colț de rai.
Înainte de a intra în curte am cumpărat de la magazinul cu obiecte religioase câteva lumânări și o iconiță. Ne-au făcut cu ochiul și borcanele cu gemuri și dulcețuri preparate tot aici, la mănăstire, dar am reușit să facem față ispitei. Pășim, așadar, pe aleea care duce la biserica pictată de Nicolae Grigorescu având în mâini doar lumârile din ceară de albine, pe care le aprindem pentru cei adormiți – dar prezenți în inimile noastre – și pentru cei vii deopotrivă.
În biserică este răcoare și, desigur, liniște, chiar dacă, într-o parte, o altă măicuță stă de vorbă cu o credincioasă, ele știu despre ce, pentru că nici nu se cade să le ascultăm și, pe de altă parte, nici ele nu vorbesc atât de tare încât să le putem auzi ce zic, și dacă am vrea. Ne putem concentra, deci, la frescele lui Grigorescu, care avea doar 18 ani când le-a pictat, ajutat de fratele său Ghiță, pentru suma de 500 de galbeni.
Uitându-mă la ele îmi vin în minte, Doamne, iartă-mă! cuvintele lui Pătraru: „E altceva!” Nici măcar nu-i nevoie să te pricepi ca să îți dai seama că „zugravul Nicu” (așa cum apare Grigorescu menționat în contractul pentru pictura bisericii de la Zamfira) n-a respectat regulile nescrise ale breslei pictorilor de biserici, preferând să lucreze „după natură”, împrumutându-le îngerilor și sfinților trăsăturile unor oameni în carne și oase. Despre munca lui Grigorescu la Zamfira găsiți, însă, mai multe informații aici.
La ieșirea din biserică, în curte, florile, fântâna, locuințele maicilor, toate îl așteaptă parcă pe Grigorescu (ori pe un urmaș al acestuia) să le surprindă pe pânză frumusețea senină. Mormintele mai multor membri ai familiei Iorga, din preajma bisericii, sunt și ele piese dintr-un decor care nu are nimic funebru, ci dimpotrivă, pare o mostră a ce ar însemna viața veșnică într-un decor paradisiac. De pe o altă cruce, arhimandritul Gavriil Stoica, duhovnicul Mănăstirii Zamfira multă vreme, mutat la lăcașurile veșnice acum 8 ani, pe 25 august, veghează cu privirea-i atentă și plină de înțelepciune la cei care trec pragul mănăstirii. Mulți o fac cu umerii plecați de griji, dar ies din biserică cu ochii larg deschiși la minunile lumii. Până la urmă, ne dăm noi seama, are și liniștea muzica ei, iar vibrațiile pe care frumusețea naturii create de Dumnezeu le stârnește în noi sunt mai presus de orice concert sau simfonie ar putea crea vreun compozitor.
