Problemele pe care le-am avut cu cazarea de la Inverness (care s-a dovedit a fi, până la urmă, la Nairn, cam la 20 de kilometri est de Inverness), mi-au perturbat doar în mică măsură traseul stabilit, căci în cea de a treia dimineaţă am fost nevoit să iau o cursă locală către Invernnes, plătind alte 4 lire.
Revenit în staţia de autobuz, am mai avut de așteptat o oră pentr următorul autobuz Citylink care pleca spre Fort Augustus şi Fort William, mergând pe lângă celebrul lac Loch Ness. În autobuz am avut timp să studiez puţin lacul şi legenda care l-a făcut atât de celebru. Loch Ness se află la 37 de kilometri sud de Inverness. În limba gaelică/scoţiană termenul de loch, prezent peste tot, înseamnă lac. Loch Ness este un lac de munte care se află la 16 metri deasupra nivelului mării, are o suprafaţă de 56 kilometri pătraţi, cu o formă ciudată, Loch Ness fiind destul de lung (36 kilometri) dar cu o lăţime mică (punctul cel mai îndepărtat între maluri nu depăşeşte 2,7 kilometri). Practic de pe un mal poţi vedea destul de bine ce este pe celălalt (spre deosebire de Balaton sau Leman). Însă este un lac destul de adânc (cu o medie de 132 metri, dar o adâncime maximă de 226 metri), ceea ce favorizează tabăra susţinătorilor monstrului din Loch Ness, întrucât, cel puţin teoretic, ar avea unde să se ascundă.
Legenda monstrului ar fi apărut după ce, la 2 mai 1933, Alex Campbell, administratorul lacului dar, în acelaşi timp şi colaborator al ziarului Inverness Courier a scris despre el. Complet dezinteresat? Dimpotrivă, pentru a face reclamă lacului, aş spune eu. Dar monstrul ar fi rămas doar o curiozitate locală dacă ştirea nu ajungea în centrul Marii Britanii chiar în mass-media londoneză. La 4 august 1933 George Spicer, un englez a scris că, în timp ce se plimba cu maşina pe malul lacului, ar fi observat ceva ce aducea a dragon sau animal preistoric care mergea de-a lungul şoselei cu un animal în gură. Micul dejun, probabil. Animalul ar fi avut o înălţime de un metru şi o lungime de opt, cu un gât lung. În 1934 a fost publicată şi o fotografie a monstrului care ulterior s-a dovedit a fi un fals, un trucaj. Descrierea monstrului l-ar face destul de asemănător cu plesiozaurul, o reptilă cu gâtul lung care ar fi dispărut în Cretacic, însă oamenii de ştiinţă au exprimat dubii având în vedere că această reptilă trăia în ape tropicale şi nu ar putea supravieţui, teoretic, în apa rece a Loch Ness a cărui temperatură medie nu depăşeşte 5,5 grade Celsius, fiind un lac de munte. În plus, plesiozaurul original nu prea ar avea ce să mănânce din flora acvatică a Loch Ness şi ar trebuie să inspire aer, ceea ce l-ar obliga să iasă din imersiune de câteva ori pe oră, făcându-l mult mai uşor de reperat. Pe de altă parte, cine spune că astfel de reptile nu s-ar putea adapta, aşa cum au făcut-o altele?
Ulterior, monstrul din Loch Ness a fost catalogat drept şarpe gigantic de mare, dragon, peste uriaş etc. Pe de altă parte, se cunoaşte aplecarea spre mit şi legendă a celților, galezii având pe drapel un simpatic dragon roşu a cărui origine este astăzi pierdută, una dintre explicaţii fiind foarte interesantă: dragonul ar fi fost adus de trupele romane care ar fi staţionat în Dacia (dacă nu cumva formate chiar din daci) şi ar fi fost mutate în Britannia (ambele fiind provincii romane), preluând simbolistica geto-dacă. Isteria declanşată a fost atât de intensă încât o groază de turişti aventuroşi s-au îndreptat spre lungul lac înarmaţi cu aparate fotografice. La 6 decembrie 1933, ziarul Daily Express a publicat o fotografie cu monstrul realizată de Hugh Gray. Secretarul de stat din Guvernul britanic pentru afaceri scoţiene a dat directive ca monstrul să nu fie ucis, dacă ar fi fost prins. Povestea nu s-a încheiat aici, întrucât odată cu inventarea mijloacelor moderne de detectare subacvatică ele au fost aduse şi în Loch Ness. În decembrie 1954, o navă de pescuit dotată cu sonar a fost adusă, probabil prin sistemul Canalului Caledonian şi în lacul Loch Ness. Echipajul ar fi detectat un obiect mare care s-a ţinut după navă pe o lungime de 800 de metri la o adâncime de 146 de metri înainte de a i se pierde urma.
Interesant de stabilit dacă Alex Campbell nu s-a inspirat dintr-o mai veche legendă, care circulă în jurul lacului încă de pe vremea sfântului Columba. În Viaţa Sfântului Columba, scrisă de Adomnan în secolul al VII-lea, este relatat un eveniment care ar putea aduce cu ceea ce a văzut sau inventat Campbell. Sfântul Columba, călugăr irlandez, este cel care i-a creştinat pe picții din nordul Scoţiei (fapt ce este marcat şi de o catedrală din Inverness, locul unde un rege pict Brude ar fi acceptat să se creştineze, Old High Church încercând să perpetueze acest moment,) triburi diferite de cele ale scoţilor care ocupau partea de sud şi sud-vest a Scoţiei de astăzi. De altfel, regatul lor, Dal Riata, ocupa nu numai porţiuni din Scoţia, dar şi din Irlanda de Nord. Sfântul Columba ar fi observat cum picții care locuiau lângă râul Ness, ce împarte Inverness în două, îngropau un bărbat care, înotând în lac, ar fi fost atacat de o bestie marină şi sfâşiat. Sfântul l-ar fi trimis pe unul dintre ucenicii lui, Luigne moccu Min, să înoate pentru a ademeni fiara. Atunci când ucenicul a fost la rândul său atacat, Sfântul Columba, pe fază, ar fi făcut semnul crucii, alungând-o. Picții şi suita Sfântului Columba au rămas uimiţi, fiind conştienţi că au asistat la un alt miracol de sorginte divină.
Cert este că după 1933 legenda lui Nessy, cum a fost poreclit cu mult drag micul monstru scoţian, nu numai că a crescut, ajungând în filme, în literatură, pasionând mintea umană (cum se poate să mai existe ceva nedescoperit pe pământul asta?), dar le-a adus și venituri din turism destul de substanţiale localnicilor, care organizează excursii pe diverse ambarcaţiuni, fără să le fie frică de posibilele consecinţe ale unei întâlniri neconvenţionale cu Nessy. Care, în acest caz, ar însemna să aibă și o longevitate extraordinară, pe lângă faptul că pare departe de şerpii uriaşi, crocodilii kilometrici sau peştii piranhia de 5 metri din filmele de la Hollywood. Nu aveam, așadar, prea mari speranţe ca monstrul să îşi facă apariţia şi să mă salute sau măcar că-mi va permite să îi vând moaca antipatică pentru 10-20 de mii de lire vreunui tabloid generos din Londra. Aşa că nici nu am fost dezamăgit.
Mult mai spectaculoasă mi s-a părut trecerea câtorva yahturi ,dar şi a unei nave, e drept, cu tonaj mic, prin ecluza de la Fort Augustus, dinspre Canalul Caledonian spre Loch Ness. Canalul Caledonian (An Canàl Cailleannach în gaelică) leagă coasta de est şi oraşul Inverness de coasta de vest a Scoţiei şi oraşul Fort William şi a fost construit la începutul secolului al XIX-lea, sub supervizarea şi după planurile inginerului scoţian Thomas Telford, fiind asemănător cu Canalul Gota din Suedia, de asemenea conceput de Telford. Printr-o lege a Parlamentului britanic, în 1803 a fost înfiinţată o Administraţie a Canalului Caledonian. În contextul razboaielor napoleoniene, se spera că acest canal va avea şi o importanţă strategică, permiţându-i Londrei să scurteze distanţele de care ar fi avut nevoie pentru a-şi muta corăbiile.
Iniţial s-a sperat că lucrările vor fi gata în şapte ani şi vor costa o jumătate de milion de lire, însă ele s-au prelungit până în 1822, când Marina Regală oricum nu mai avea nevoie de el, de aceea şi adâncimea lui a fost redusă de la 6 metri la doar 4,6 metri. În plus, apariţia navelor cu aburi şi cu coca mare a făcut canalul impracticabil pentru traficul maritim greu, el având doar o importanță locală. Canalul Caledonian are o lungime de 97 de kilometri, iar efortul ingineresc uman a fost mult uşurat de faptul că se bazează mai degrabă pe reţeaua de lacuri şi râuri din Scoţia de nord (de la nord la sud, râul Ness care se varsă în Firth of Inverness, Loch Ness, Loch Oich, Loch Lochy, Loch Linnhe), doar o treime din canal fiind construit de scoţieni. Pentru a permite şi circulaţia autovehiculelor, dat fiind faptul că în anumite puncte canalul întretaie şoseaua, au fost ridicate zece poduri şi nu mai puţin de 29 de ecluze. La Fort Augustus circulaţia auto este întreruptă de câteva ori pe oră, în funcţie şi de sezon, fără îndoială, iar podul este ridicat încet pentru a le permite ambarcaţiunilor turistice să treacă spre Loch Ness.
Foarte interesanat mi s-a părut sistemul de ecluze, care permite accesul navelor, canalul, cel puţin în acest punct, fiind mai înalt decât nivelul lacului, astfel încât prin două ecluze navele sunt aduse la nivelul Loch Ness, iar în momentul când podul mobil este ridicat, pot trece în cealaltă parte, în căutarea lui Nessy, dar şi pentru a naviga spre Inverness. Întregul proces a durat mai bine de un sfert de oră, timp în care maşinile au aşteptat răbdătoare. Podul s-a pus şi traficul rutier s-a reluat. Iar eu am aşteptat în staţia de autobuz cursa spre Fort William. Dacă la Fort Augustus, la coada Loch Ness, vremea era urâtă, ploua mocăneşte, în schimb, la Fort William, la numai 30 kilometri distanţă, soarele era generos ,oferind nu numai o panoramă de vis, dar şi posibilitatea de mă întinde la soare precum un şarpe. Unul puţin uriaş, dar cu ochelari.