O incursiune în Muzeul de Istorie Militară din Viena

Încerc să nu ratez nici un muzeu de istorie militară din marile oraşe prin care ajung. În trecut am vizitat Michael Collins Barracks din Dublin şi Imperial War Museum din Londra. Consultând un mic ghid turistic al Vienei iniţial am fost dezamăgit, căci el nu menţiona nici un muzeu cu specific militar chiar dacă austriecii nu au fost mereu la fel de paşnici şi neutri ca acum.

Austriecii se încadrează în categoria popoarelor mari care au ridicat imperii doar pentru a fi înfrânti de alţi deţinători de imperii. Dacă nemţii şi japonezii au suferit înfrângeri catastrofale în al Doilea Război Mondial, austriecii s-au resemnat încetul cu încetul, după 1918, cu statutul de mică ţară central-europeană şi dunăreană, fără pretenţii imperialiste de recuperare a fostelor teritorii ale Habsburgilor, spre deosebire de Ungaria. Sigurul plan logic, de unificare cu Germania, a fost blocat de Antantă după 1918 din considerente evidente: germanii trebuiau pedepsiţi radical şi nu compensaţi. Din perspectivă istorică, poate că unirea celor două ţări germanice nu ar fi fost cea mai rea idee, căci ideea revanşei nu ar mai fi găsit atât de mulţi susţinători după 1933.

Odată ajuns în Viena, consultând nenumăratele pliante şi hărţi (extrem de bine pus la punct este sistemul hop-on hop-off pe care-l recomand cu căldură chiar dacă preţul pentru două persoane se ridică  la vreo 60 de euro pentru două zile) am constatat cu bucurie funcţionare unui astfel de muzeu, purtând imposibilul nume german de Heeresgeschitliches Museum (Muzeul de istorie militară). La acest obiectiv turistic fascinant, care nu se află în centrul istoric al Vienei, se poate ajunge luând linia albastră a sistemului de hop-on hop-off, coborând exact la numărul 6. Muzeul este găzduit în fostele clădiri ale impunătorului Arsenal, ridicat sub Franz Iosef, în perioada 1850-56 (o combinaţie de stiluri, de la neo-gotic, bizantin până la maur). Franz Iosef  a fost destul de speriat de Revoluţia din 1848 când Habsburgii fuseseră alungaţi de revoluţionari chiar din Viena şi a ordonat, după reprimarea Revoluţiei şi revenirea la Viena, construirea Arsenalului la o distanţă sanitară de centrul oraşului, considerat prea putin sigur. Trupele care trebuiau să reprime alte posibile rebeliuni s-ar fi putut aproviziona rapid cu armament şi muniţie iar în zece minute ar fi ajuns în centru pentru a calma spiritele. Muzeul a fost inaugurat chiar în timpul lungii domnii a lui Franz Iosef, în 1891 – probabil nici nu mai servea destinaţiei sale militare iniţiale. După începutul Primului Război Mondial a fost închis, fiind redeschis abia în 1921. Muzeul acoperă perioada începutului de secol XVI până la dramaticul (pentru Habsburgi) moment 1918, făcând şi o incursiune în perioada interbelică. După 1938 Muzeul a fost folosit în scopuri propagandistice naziste, găzduind expoziţii care preamăreau victoriile Germaniei naziste pe diverse fronturi. Aripa nordică a fost grav avariată în timpul raidului aviaţiei americane din 10 septembrie 1944. A mai suferit distrugeri şi în timpul asediului sovietic al Vienei, în 1945

Muzeul este organizat în mai multe săli tematice. Sala gloriei (formată din trei săli care sunt conectate prin arcade): pe ziduri sunt expuse portretele a 43 de ofiţeri superiori (de la gradul de colonel în sus) care au luptat şi murit pentru Imperiu în diverse bătălii, începând din Războiul de Treizeci de ani (1618) până la sfârşitul Primului Război Mondial. Secţiunea dedicată istoriei clădirii imperiului, de la Războiul de 30 de ani până la prinţul Eugen de Savoia şi războaiele condusee de el împotriva înaintării Imperiului Otoman este ticsită cu arme (arbalete, săbii, suliţe, tunuri, proto-puşti sau proto-mitraliere) elemente de protecţie (zale, armuri, coifuri, scuturi) dovedind imensa imaginaţie a omului când vine vorba de a-şi ucide semenul. Pe pereţi pot fi admirate hărţi foarte instructive, în multe dintre ele putând fi descoperite localităţi din actuala Românie, pe unde austriecii au purtat diverse lupte, în principal împotriva otomanilor. Habsburgii au fost puternic implicaţi în Războiul de 30 de ani, fiind una din marile puteri catolice care a luptat împotriva celor protestante și Franței. În această perioadă Habsburgii au cunoscut numeroase momente când nu aveau bani pentru a plăti armatele de mercenari, uneori subcontractând (!) diversele armate ale altor principi germanici (cum a fost Albrecht, duce de Mecklenburg). Culmea nesimţirii este dată de faptul că nu se menţionează niciunde aportul lui Mihai Viteazul (un simplu pion în planul general al regiunii,  de altfel, după ce a pierdut tronul Munteniei, Mihai s-a refugiat la Viena de unde a revenit în fruntea unei armate austriece – sau plătite de Habsburgi – în Transilvania) la lupta antiotomană. Lăsând gluma la o parte, observând evoluţia Imperiului Habsburgic şi nenumăratele războaie pe care le-a dus împotriva expansiunii otomane (trebuie să recunoaştem faptul că austriecii i-au oprit pe otomani în înaintarea lor spre Europa Centrală și de Vest- chiar dacă au primit ajutor din multe părţi ale Creştinătăţii) îţi dai seama că micile noastre războaie antiotomane, bine umflate propagandistic, nu au fost decât nişte diversiuni care conveneau de minune Habsburgilor pentru a mai uşura din presiunea otomană asupra Vienei. De asemenea, nu este menţionată prezenţa domnitorilor români (Gheorghe Duca Vodă 1678-1683 şi Şerban Cantacuzino 1679-1688) la cel de al doilea asediu al Vienei care, în calitatea lor de domni vasali, erau obligaţi să însoţească imensa armată otomană în campaniile ei. Nu era o practică înjositoare, cum putem considera acum, ci una normală, parte a preţului plătit pentru autonomia (variabilă) de care s-au bucurat cele două principate.

Prezenţa lui Şerban Cantacuzino este marcată atât printr-o statuie a domnitorului cât şi printr-un monument memorial care indică faptul că în acel loc, mult în afara cetăţii medievale dar acum, prin extinderea Vienei, încorporat în oraş, s-a aflat tabăra domnitorului muntean. Moldo-valahii nu s-au distins în mod deosebit în asediul Vienei, atitudinea lor fiind fie pasibilă, fie de colaborare cu asediaţii austrieci. Cei aproape 10.000 de oşteni nici măcar nu au luat parte la bătălia decisiva, privind-o de pe dealul Schonnbrunului unde-şi aveau tabăra (sultanul punându-i să ridice două poduri peste Dunăre, neavând încredere în ei).[1] Capela, in mod eronat considerată Capela Moldovenească (de fapt acolo a stat domnitorul muntean). Ne putem imagina oroarea vienezilor atunci când au văzut în iulie 1683 uriaşa armată otomană condusă de marele vizir Kara Mustapha sub zidurile oraşului. Acesta a fost unul din cele mai faimoase asedii (al doilea asediu al Vienei de către otomani, primul având loc sub comanda lui Suleiman Magnificul în 1529) Abia la 12 septembrie 1683 asediul a fost ridicat în urma unei strălucite contraofensive dusă de regele polon Jan Sobiescky III (cel mai însemnat rege al Uniunii polono-lituaniane). Eroul austriac a fost prinţul Eugen de Savoia (1663-1736) care a condus eforturile Habsburgilor de a-i împinge înapoi pe otomani înspre Balcani, cucerind/eliberând Croata, Ungaria şi Transilvania.

Alt generos spaţiu expoziţional este dedicat frământatei perioade 1789-1866 când Imperiul Austriac a dat primele semne de slăbiciune masivă, suferind numeroase înfrângeri militare, mai ales din partea Franţei lui Napoleon. Numai coalizându-se cu aproape toate celelalte puteri europene, Austria a reuşit să se salveze la finalul războaielor napoleoniene. Tratativele de pace din 1814-15 au fost găzduite de Viena unde s-a şi semnat celebra Pace care a stabilit noua ordine europenă pentru cel puţin o jumătate de secol. Revoluţiile paşoptiste care au măturat continentul au afectat grav şi Imperiul Habsburgilor. Ultimul mare strateg militar austriac a fost mareşalul Radetzky (de origine polonă, dupa cum o atestă şi numele) care s-a distins pe frontul din nordul Italiei împotriva forţelor regatului Piemont-Sardinia (victorii la Mortara şi Novara). În schimb Revoluţia maghiară paşoptistă a putut fi înfrântă numai cu sprijinul fortelor tariste.[2] A doua parte a secolului al XIX-lea a dus la o alianţă de conjunctură între Austria şi Prusia împotriva regatului Danemarcei pentru ducatele Schleswig şi Holstein, administrate de Copenhaga. În 1864 victoria a fost categorică de partea puterilor germanice (la acest război a luat parte şi viitorul rege Carol I al României) care şi-au disputat apoi prada. În 1866, Prusia, mai vicleană, a încheiat o alianţă cu Italia împotriva Austriei, în ideea de a-i obliga pe austrieci să-şi împartă forţele pe două fronturi. Italienii au fost din nou înfrânţi de armata sudică austriacă, sub comanda arhiducelui Albrecht, ultima victorie răsunătoare a habsburgilor având loc la Custoza (lângă lacul Garda) dar armata nordică a fost spulberată de prusaci la Koniggratz (acum Hradec Kralove în Rep. Cehă). Centralizarea germană urma să aibă loc fără austrieci, sub auspicii prusace, ceea ce nu a fost de bun augur, după cum s-a văzut ulterior.

La parter se află câteva sute de metri pătraţi dedicaţi Primului Război Mondial care, se ştie, a izbucnit tocmai datorită intransigenţei (prosteşti, aş spune eu, acum) austriecilor (ungurii au fost mai reţinuţi dar nu ei controlau Armata K.u.K. sau politica externă a Imperiului) care au ţinut cu tot dinadinsul să dea o lecţie Serbiei după asasinarea perechii princiare la Sarajevo la 28 iunie 1914. Una din piesele muzeale remarcabile este tocmai maşina în care se afla prinţul moştenitor Franz Ferdinand şi soţia sa, Sofia de Hohenberg, atunci când au fost omorâţi la Sarajevo şi care nu poartă urme vizibile de gloanţe sau schije de grenadă. Războiul a cunoscut o turnură şi o amploare la care nu se aştepta nimeni, într-o primă fază trupele austro-ungare (din care făceau parte şi zeci de mii de români ardeleni şi bucovineni care nu au plecat la luptă cu prea mult entuziasm) nu au reuşit nici măcar să înfrângă viteaza şi mult mai experimentata armată sârbă (formată din 500.000 de oameni). Abia intrarea în război a Bulgariei (expertă în înjunghierea pe la spate) în 1915 a permis ocuparea Serbiei, atacată din mai multe direcţii. 

Cine merge în Corfu poate vizita şi un mic muzeu al exilul sârb în insulă. Inventarul militar expus este extrem de bogat, trecând de la uniformele diverselor grade ale Armatei K.u.K., steaguri de luptă (unul chiar sârbesc, captură de război), armament divers (puşti, mitraliere, tunuri, obuziere) până la un avion atârnat de tavan şi o turelă blindată. Într-un colţ pot fi admirate şi machetele navelor de război austro-ungare căci Imperiul avea ieşire la Marea Adriatică prin litoralul croat şi portul Trieste (acum în Italia) unde se afla principala bază navală a Austro-Ungariei. Iar Horthy chiar a fost amiral austro-ungar. De altfel Trieste poartă în continuare inconfundabilele urme arhitecturale austriece, semănând în multe privinte mai degrabă cu centrul Aradului decât cu Napoli sau Palermo. Cucerirea portului a fost unul din motivele intrării în război a Italiei. Din pacate, în muzeu nu am descoperit informaţii care să dezvăluie turistului grăbit rolul jucat de Iuliu Maniu şi de  militarii români ardeleni în asigurarea ordinii în capitala imperiala în toamna lui 1918 şi împiedicând contaminarea bolşevică.

Dar românii care vor vizita acest muzeu nu vor pleca deosebit de trişti, căci, dacă Imperiul Austro-Ungar nu se prăbuşea în 1918, nu mai aveam noi ce sărbători în acest an (poate doar centenarul unirii Basarabiei cu România). Austriecii sărbatoresc şi ei, e drept, mult mai palid, un Centenar… dar al Republicii (1918-2018). În concluzie, orice turist care se respectă trebuie să vadă acest muzeu căci pentru doar şase euro parcurgi istoria încrâncenată a unei bune părți din Europa.

[1] Pentru mai multe informatii: https://ro.wikipedia.org/wiki/Participarea_rom%C3%A2nilor_la_asediul_Vienei_(1683)

[2] Cei treisprezece generali revoluţionari maghiari au fost împuşcaţi lângă Arad dupa ce armata revoluţionară maghiară se predase la Şirna celei ţariste.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.